Translate

luni, 26 septembrie 2016

Cod Penal vs Cod Vestimentar



foto: cloudfront.net
Mă consider un om cu mintea deschisă. Nu semnez scrisori care limitează drepturile civile ale altor oameni, nu cred că rostul femeii e doar să facă sarmale și copii (cu excepția cazului în care atât își dorește ea) și nu cred că locul câinelui e în lanț. Mă rog, sunt mai multe aspecte în care vederile mele nu coincid cu cele conservatoare, dar n-am de gând să le enumăr pe toate.

Într-o privință, însă, sunt destul de strictă: adecvarea ținutei. La funcție, la ocazie, la loc, la momentul zilei.

Nu cred că e OK să porți rochie lungă cu paiete și spatele gol când iei micul dejun pe o terasă, în parc, la fel cum nu mi se pare în regulă să porți trening la Ateneu.

foto: fiercelyglamazonian
Sunt prezentator de știri și detest ținutele office. Dar, slavă Domnului, după ce intră publicitatea pe post, pot să-mi abandonez sacoul pe spătar și să revin la tricourile mele lălâi, cu mesaje tembele gen ”I miss you when I'm bored”. Sau cu pisici. Sau cu capete de mort. Sau cu ”rich and famous”. Le-aș purta și la știri, dar știu că nu „cadrează”.

Nu sunt o conformistă și, dacă aș lucra într-o bancă sau într-o companie unde ținuta office ar fi obligatorie, cred că aș sfârși într-o cumplită depresie.

Dar când ești ministru și mergi la întâlniri oficiale, practic, taman ce-ți exerciți funcția, cred că, oricâte haine cool și hip și mișto ai avea, e bine să te îmbraci altfel decât o faci când bei un cappuccino cu fetele, la mall. Sau, în fine, un ceai la vreo crâșmă hipsterească. Chiar și ținutele office pot fi cool. Dacă mă uit la Olivia din Scandal, la Mrs. Underwood din House Of Cards sau la Jessica din Suits... Wow. Trebuie doar să-ți pese.

foto: thestitcherati.com
Și nu, nu-mi spuneți că sunt superficială. Până la urmă, hainele pe care le porți înseamnă respect față de ceilalți. Sau, dimpotrivă, lipsa lui. Dacă ești ministru și mergi, în calitatea asta, la o întâlnire oficială, îmbrăcată hippie- grunge- claiepestegrămadă, înseamnă că nu dai pe interlocutori nici o Prună ceapă degerată.

luni, 25 iulie 2016

Să presupunem că nu presupunem nimic

- Bună ziua, aș vrea să lucrez aici, ca barman.
- Ce experiență aveți?
- Am absolvit trei facultăți, am un doctorat luat la Harvard și am mai făcut niște specializări post-universitare. A, da, și am condus o multinațională în ultimii 5 ani. Bineînțeles, am făcut și curs de bartending, altfel nu veneam aici.
- ...
- De ce tăceți? S-a dat postul? Că anunțul încă e pe ușă...
- A, nu, dar nu vă putem angaja.
- Păi de ce?
- Pentru că sunteți supracalificat.
- Ce importanță are?
- Păi are, că, pe dumneavoastră postul de barman nu o să vă satisfacă.
- Domnule, dar dacă asta îmi doresc, ce treabă ai dumneata?
- Îmi pare rău, nu se poate. Cu studiile dumneavoastră, cu stilul de viață cu care sunteți obișnuit, ce să căutați la noi?
- Domnule, încă o dată îți zic: eu asta îmi doresc să fac. Nu mai vreau corporație, cu studiile nu mai fac nimic, vreau să mă liniștesc la cap și să lucrez aici, în barul vostru de pe plajă.
- Păi io vă cred, dar noi nu suntem ce vă trebuie.
- De unde știi dumneata ce-mi trebuie mie? Adică, îți imaginezi că ai putea ști mai bine decât mine?
- Păi... la ce pregătire și la ce experiență aveți, la un moment dat o să vă doriți altceva. Și e păcat să vă pierdeți vremea așa.
- Te-ai gândit că poate am senzația că vremea am pierdut-o până acum?
- Eh, așa gândiți în momentul ăsta. Dar mâine-poimâine primiți vreun post de CEO plătit cu un milion pe an și ne lăsați cu ochii-n soarele ăsta frumos. Păi nu știm noi cum merge treaba?

blogs.cornell.edu
Normal, ăsta e un dialog imaginar. Dar real, în același timp. De la oameni de HR la oameni pur și simplu, toți credem că știm mai bine ce își dorește celălalt. Ce merită celălalt. Presupunem că, dacă noi ne considerăm neîndestulători pentru el/ea, și reciproca e valabilă. Că și celălalt ne vede ca pe o piatră de hotar. Ca pe o toană de moment. Ca pe un „ceva” numai bun până la „altceva”. „Ești prea bun pentru jobul ăsta”, „ești prea bună pentru mine” „ești prea talentat ca să-ți irosești viața așa”, „sunt sigur/ă că, dacă apare ceva mai bun dispari și mă lași baltă” și tot așa. Cum ar fi dacă, atunci când omul din fața noastră ne spune ce își dorește, l-am crede? „Vreau jobul ăsta”, „te vreau pe tine”, „îmi doresc să fac asta”.

Dacă am înceta să mai facem presupuneri? Dacă nu am mai reacționa la ce credem noi că se va întâmpla, și am începe să reacționăm la ce se întâmplă cu adevărat? Dacă ne-am suprima convingerea că știm mai bine ce merită și vrea celălalt?

Și dacă, atunci când un om ne spune că-i suntem destul, l-am crede? Cum ar fi?

- Bună ziua, aș vrea să lucrez aici, ca barman.
- Ce experiență aveți?
- Am absolvit trei facultăți, am un doctorat luat la Harvard și am mai făcut niște specializări post-universitare. A, da, și am condus o multinațională în ultimii 5 ani. Bineînțeles, am făcut și curs de bartending, altfel nu veneam aici.
- Păi hai să vedem cum merge. Bine ați venit.


sâmbătă, 16 iulie 2016

Turcia: repetiţie cu costume şi morţi



foto: usa today
Concluziile mele după deranjul de aseară, de la turci:
  • A fost foarte simpatic să identific, în diversele informaţii (sau zvonuri) care circulau online, cele două şcoli de propagandă, rusă şi americană. E foarte american să spui, de pildă, că dictatorul nenorocit se teme de furia poporului şi vrea să ceară azil pe la nemţi şi englezi; e perfect ruseşte să tai accesul la social media şi să spui că totul e sub control şi "elementele destabilizatoare" au fost anihilate de susţinătorii preşedintelui ales diplomatic.
  • A fost, cred, prima dată în ultimii mulţi ani când americanii nu au condamnat/dezavuat/stuchit în ochi violenţa împotriva civililor. Şi nici ruşii nu s-au declarat prea îngrijoraţi de smardoiala politico-militară de la Ankara şi Istanbul.
  • Şi ruşii, şi americanii s-au comportat ca nişte băeţ care şi-au aruncat în ring câinii de luptă şi, de pe margine, aşteaptă să vadă care are muşcătura mai puternică şi pragul de durere mai ridicat.
  • Cred că noaptea trecută am asistat la o repetiţie cu costume. Doar că, pentru a menaja actorii principali, la repetiţie au participat dublurile de lumini.
Spectacolul s-a încheiat când a fost pusă în circulaţie sintagma "puterea desemnată prin vot democratic". Actorii s-au demachiat, reflectoarele s-au stins, recuzita a fost băgată înapoi în depozit... Doar petele de sânge de pe caldarâm au rămas în urma piesei de teatru, ca nişte programe de spectacol boţite şi aruncate sub scaun. Păcat că morţii nu-s de mucava.

Turcia: repetiţie cu costume şi morţi


foto: usa today
Concluziile mele după deranjul de aseară, de la turci:
  • A fost foarte simpatic să identific, în diversele informaţii (sau zvonuri) care circulau online, cele două şcoli de propagandă, rusă şi americană. E foarte american să spui, de pildă, că dictatorul nenorocit se teme de furia poporului şi vrea să ceară azil pe la nemţi şi englezi; e perfect ruseşte să tai accesul la social media şi să spui că totul e sub control şi "elementele destabilizatoare" au fost anihilate de susţinătorii preşedintelui ales democratic.
  • A fost, cred, prima dată în ultimii mulţi ani când americanii nu au condamnat/dezavuat/stuchit în ochi violenţa împotriva civililor. Şi nici ruşii nu s-au declarat prea îngrijoraţi de smardoiala politico-militară de la Ankara şi Istanbul.
  • Şi ruşii, şi americanii s-au comportat ca nişte băeţ care şi-au aruncat în ring câinii de luptă şi, de pe margine, aşteaptă să vadă care are muşcătura mai puternică şi pragul de durere mai ridicat.
  • Cred că noaptea trecută am asistat la o repetiţie cu costume. Doar că, pentru a menaja actorii principali, la repetiţie au participat dublurile de lumini.
Spectacolul s-a încheiat când a fost pusă în circulaţie sintagma "puterea desemnată prin vot democratic". Actorii s-au demachiat, reflectoarele s-au stins, recuzita a fost băgată înapoi în depozit... Doar petele de sânge de pe caldarâm au rămas în urma piesei de teatru, ca nişte programe de spectacol boţite şi aruncate sub scaun. Păcat că morţii nu-s de mucava.

sâmbătă, 25 iunie 2016

Marea Britanie se desparte de ea însăși

Filmulețul de mai jos este o parodie. Una perfectă. Din păcate, cam așa au gândit cei mai mulți britanici care au votat #Brexit, fără să știe cine este Uniunea Europeană și ce vrea ea, iar acum caută înnebuniți răspunsuri (tardive) pe Google.

Să ne-nțelegem: dacă alegerea lor ar fi fost făcută în cunoștință de cauză și ”for all the right reasons” - că Bruxelles-ul s-a suit în copac și de acolo scuipă semințe în capul țărilor membre, că suveranitatea națiunilor a devenit, vorba doamnei ministru Prună, „un lux teoretic”, că piața UE e reglată artificial etc - ziceam „da, frate, tot respectul. Britain's got balls”.

Dar nu e cazul. Nu au părăsit UE datorită curajului, ci din cauza prostiei. Și, la cum arată lucrurile - Irlanda de Nord, Scoția și Londra vor să fie independente și să rămână în Uniune -, Marea Britanie pare să fi ieșit nu doar din disfuncționala familie europeană, ci chiar din ea însăși.

marți, 14 iunie 2016

Nunta Slută XIV. Vrăjitoarea

foto: 2bp.blogspot.com
Baba Draga nu era urâtă. Nu era nici măcar bătrână. O muiere aprigă, trecută de prima tinerețe, e drept, dar zveltă și cu privire ageră. Părul nins pe la tâmple care i se ițea de sub broboadă ar mai fi îmblânzit-o, dar umbra de mustață negricioasă îi asprea chipul la loc.

Porecla i se trăgea de la îndeletnicirile vrăjitorești. Dacă-i întrebai de ea, sătenii își scuipau în sân și se-nchinau; dacă nu-i întrebai, toți trecuseră cel puțin o dată pe la ea. Ba câte o femeie părăsită care încerca să-și aducă bărbatul înapoi, ba câte un sătean care voia să-și dreagă un beteșug...

Da, baba Draga era vrăjitoarea satului. Făcea fierturi care vindecau, dezlegau, întorceau omul acasă și scoteau argintul viu. Dar știa și să vatăme, și să despartă, și să blesteme. Ba chiar vorbea și cu morții. Știa să cheme sufletele care nu-și găsiseră odihna și să le pună să lucreze pentru ea. Astă ultimă vrajă putea s-o facă doar o dată la patru ani. Atunci se deschideau cerurile și mormintele.

Trebuia să ai maaaare curaj să mergi la ea; baba te ajuta, nu-i vorbă. Dară dacă nu era mulțumită de plată, mare blestem se abătea asupra ta. A pățit-o, demult, un om care a vrut să fie zapciu în sat. A fost, bietul; dar numai o noapte. A făcut Draga o vrajă că, dimineață, când s-a trezit alde Gionea, a fost ca și cum nici nu s-a fi întâmplat. Zapciu era Traian în locul lui. Marinarul.

Dintre toți sătenii, cel mai des mergea Peseda la babă. Vrăjitoarea prinsese drag de ea și o ajuta cu toate cele. Chiar și când Peseda voia să facă rău - ba parcă mai abitir atunci. Până-ntr-o zi, când, nu se știe cum și de ce, Draga începu s-o urască. Părea că ura babei s-a născut din ziua nunții cu Penel. Dar nu se domolise nici după ce, despărțit de Peseda, Penel se luase cu Buldoaga. Nu, baba Draga voia cu orice preț s-o vadă tăvălită în țărână.

Într-o zi, ca să-și mai ia gândul de la bărbatul vieții ei, pe care îl pierduse, Peseda se gândise să conducă ea șezătoarea. Avea să fie frumos și cu folos: să lucreze și ea în altă parte decât acasă, să le dea muierilor din sat de treabă, ce putea să fie rău? Abia se eliberase locul, că Valerica - o muiere proastă ca noaptea și rea ca o cățea legată - plecase după un bărbat din alt sat. Peseda le spusese sătencelor ce gânduri are și chiar începea să se bucure că scapă de necazuri. Deja cânta pe când scotea ciutura din fântână.

- Ce vrei, fă, să faci?

Peseda înlemni. Scăpă lanțul din mână și găleata se rostogoli, cu zgomot mare, lovindu-se de puț.

- Babă Draga, ce să fac adică?
- Aud că vrei să conduci șezătoarea, scuipă baba printre buzele subțiate într-un zâmbet zeflemitor și se așeză pe buza fântânii, în fața fetei.
- Păi... aș vrea, nu-i vorbă. Ce, e rău? se fâstâci Peseda și se dădu în spate. I se părea că răsuflarea babei miroase a venin.
- Păi cu mine ai vorbit, fă? Ce, ești de capu' tău, așa?
- Nu, voiam să vin la tine, să te rog să...
- Ce să mă rogi, fă, toanto? Să te ajut să staaaai ca proasta cu fusu-n mână? Păi de asta am avut io grijă de tine până acu'? Ca să le arăți altor proaste cum să toarcă?
- Babo, știi cât am suferit după Penel. Când a plecat, omu' ăla mi-a sfâșiat sufletul. Am zis și io că, dacă mă iau cu altceva, mai uit.
- Fă. Păi tu nu știi ce-i la toamnă?
Peseda tăcu și lăsă capul în pământ, dorindu-și să se fi dus după găleată, în fundul fântânii. Doar lacrimile i-o luară într-acolo.
- Păi la toamnă se deschide ceru' și mormintele, toanto. Ai uitat? Nu mai ai răbdare pân-atunci?
Femeia mai tânără se lumină la față și își șterse obrajii cu mâneca.
- Vrei... vrei să mai încerci să mi-l aduci pe Penel înapoi? Da' e cu Buldoaga și de mine nici nu mai vrea s-audă... Zici că i-a făcut vrăji, nu alta! spuse ea, cu obidă.
Chiar îi făcuse. Și tot cu baba Draga, care își ascunse repede zâmbetul rău și lucirea neagră din ochi. 
- Știu, fă. Da' orice vrajă care se face se poate și desface. Răbdare să ai. Ce mai e până la toamnă? Hai. Șterge-te și nu mai vorbi prostii prin sat, că mă superi și nu te mai ajut în veci. Păi d-aia te-am luat io de suflet?

Vrăjitoarea se ridică, o mângâie pe Peseda pe obrazul ud și plecă, țanțoșă și legănată, pe ulița mare.
Fără să-și dea seama ce face și de ce, tânăra rămasă lângă fântână scoase apă proaspătă și se spălă cu ea acolo unde o atinsese Draga. O ardea obrazul, ca după sărutul Iudei.

miercuri, 25 mai 2016

Familia este acolo unde eşti iubit

Am avut o copilărie fericită, pentru că am crescut într-o familie iubitoare, care a avut grijă şi de nevoile non-materiale ale copilului Laura Nureldin. Am avut parte de o familie cu care am putut mereu să vorbesc despre orice, care m-a învăţat să râd, să respect, să mă respect, să fiu pretenţioasă cu mine şi cu ceilalţi, fără să fiu arogantă.

Am avut norocul de a creşte într-o familie de oameni buni, corecţi, respectabili şi respectaţi, care m-au ajutat să devin adultul de azi. Am uitat să spun că familia care m-a crescut au fost bunica, bunicul, mătuşa şi unchiul. Mătuşa şi unchiul sunt fraţii mamei mele. În copilărie, mama nu a fost lângă mine atât cât, poate, şi-ar fi dorit. Tata a reapărut în viaţa mea anul trecut. Îl crezusem mort. Nu era. Aşa a fost viaţa. Mai am un frate de mamă, un frate şi trei surori de tată. Un tată vitreg şi o mamă vitregă. La şcoală mă ducea bona, minunata Tanti Lola, pe care toată lumea o credea bunica mea.

Ştiu, e complicat. Dar e familia mea. Poate cineva să-mi spună nu e o familie? Are cineva dreptul să-mi spună asta?

O familie poate fi formată dintr-o femeie şi un copil, un bărbat şi un copil, o femeie şi trei copii, un bărbat, o femeie şi niciun copil, două femei, doi bărbaţi şi cinci copii... Înţelegeţi voi. Dar chiar înţelegeţi?

Înţelegeţi că nimeni şi nimic nu vă dă dreptul să-i spuneţi unei femei sau unui bărbat care aşteaptă frângându-şi mâinile pe holul unui spital "nu aveţi dreptul să vedeţi pacientul, pentru că nu sunteţi aparţinător" când omul ăla care se zbate între viaţă şi moarte, într-un salon, e toată viaţa lui ? Înţelegeţi că nimeni şi nimic nu vă dă dreptul să încălcaţi un drept civil unor oameni care, ca toţi oamenii, plătesc taxe şi impozite? Da, un drept civil. Mai ales un drept pe care oamenii ăia nici măcar nu l-au revendicat.Nu încă. Dar poate că vor începe s-o facă acum, dacă tot aţi zgândărit chestiunea.

Iar dacă o vor face, eu îi voi susţine. Da, sunt hetero. Dar sunt şi om. Ca şi ei.

luni, 23 mai 2016

Jocul de-a vacanța

Oamenii se joacă. De-a orice. De-a succesul, de-a fericirea, de-a iubirea, de-a vacanța... chiar și de-a viața. Uneori uită unde se termină jocul și confundă planurile. Alteori uită planul real și trăiesc totul în joacă.

Ne face bine să suspendăm, din când în când, realitatea. Ne face bine să fim ludici. În joc putem fi oricine. Și orice. Putem fi căpitan de vas sau o mare dansatoare. În joc nu mai suntem corigenți la matematică, ci campioni la ping pong. În joc nu mai ratăm șanse. În joc timpul se dilată iar spațiul devine decor virtual.

Azi m-am jucat de-a vacanța. Preț de aproape două ore și jumătate, cât ține spectacolul regizat de Anca Maria Colțeanu, după textul lui Mihail Sebastian.

Indiferent dacă știți deja piesa ori o vedeți pentru prima oară, o veți descoperi într-o lumină proaspătă, cu nerv, cu joc spumos, cu actori care îmbracă perfect pielea personajelor. Veți râde în hohote, vă veți șterge o lacrimă sau mai multe, veți spera la un alt final decât cel pe care, poate, l-ați văzut de atâtea ori; preț de aproape două ore și jumătate, veți fi acolo, la Pensiunea Wagner, pe terasa transformată ad hoc în covertă de vapor care străbate mări învolburate. Preț de aproape două ore și jumătate, veți fi ce vreți voi; veți fi în vacanță. În Jocul de-a vacanța.