Translate

joi, 17 noiembrie 2016

Țară, țară, vrem sondaj!

Știu. Știu că, în perioada asta, partidele sunt disperate să facă un ultim profil al electoratului. Să vadă cine ar vota pe cine, care candidat e mai simpatic, care e mai nesuferit, pe cine să scoată la înaintare și pe cine să scoată de pe listă.

Știu că un sondaj serios costă, iar partidele sunt destul de zgârcite la asta. Adică mai degrabă ar da bani pe o găleată de plastic colorată adecvat și pe un mic cinstit, decât pe niscaiva consilieri de imagine care chiar să știe meserie, pe specialiști în comunicare și pe operatori de sondaj.

Mai știu, însă, că 99% din succesul unui candidat vine din imagine, din poziționare bună în „piață”, din felul în care reușește (sau nu) să atingă butoanele corecte ale celor care votează.

Dacă partidul nu știe asta, e nasol. Și angajează niște amărâți care să hărțuiască lumea la telefon cu întrebări tâmpite, puse fără pic de dicție sau de farmec (și farmecul vorbitului se învață, la fel ca dicția, nu e mare șmecherie).

Aveți aici o conversație halucinanto-stupidă între o doamnă ageră (căreia îi mulțumesc că mi-a trimis înregistrarea) și un biet băiat de la un call center.

El se prezintă ca fiind din partea PNL. Dacă am avea politicieni abili, omul ar putea la fel de bine să fie din partea PSD sau a USR și să sune doar cu scopul de a discredita concurența. Să zică lumea „ete, bă, ce proști sunt ăștia”. Dacă e așa, chapeau! Nu v-ați uitat degeaba la House of Cards. Pe de altă parte, la cum ne știm politicienii, nu-i pot bănui de atare subtilitate. Deci sunt șanse mari ca această conversație să fie exact ceea ce pare: o probă de zgârcenie, de neprofesionalism și de prostie.

Distrați-vă, dară. 

duminică, 13 noiembrie 2016

Când visul american devine coșmar


foto: ifunny.co

N-am trăit niciodată pe viu experiența unui proces dintr-un tribunal american. Era să fiu jurat, deși nu locuiesc în State. Le-am explicat de ce nu pot veni (e caz penal să refuzi) și s-a rezolvat simplu și rapid, de la un continent la altul, cu un telefon și două email-uri. Adică eu am sunat la numărul de pe citația primită în România, le-am explicat că da, acum niște ani mi-am făcut ID american, dar locuiesc, ca o vacă, pe malul Dâmboviței, nu pe al Pacificului. Doamna care a răspuns, foarte amabilă, nicidecum grețoasă - deși funcționară și cu siguranță destul de prost plătită - mi-a cerut să-i trimit pe mail o poză cu un act de identitate care să ateste că am domiciliul în România. Am primit în jumătate de oră răspuns: „gata, v-am scos din sistem, ne scuzați de deranj”. Nu mi-a cerut nici taxă, nici dosar cu șină, nici treizeci de ștampile. Iar ăsta e doar unul dintre lucrurile care fac ca America să fie great.

Alt „ingredient” este respectul față de celălalt, izvorât din înțelegerea faptului că visul american e ceva accesibil oricui. Sau, mai degrabă, că oricine poate încerca să ajungă la el. Că poporul american e de fapt un mix de nații, rase, culturi, religii și simțiri.

N-am avut, ziceam, experiența live a justiției americane. Știu doar ce am văzut în filme. De pildă faptul că, uneori, unul dintre avocați spune ceva. Celălalt ridică o obiecție, iar judecătorul, dacă o consideră întemeiată, cere grefierului să nu consemneze afirmația primului avocat, pentru că e tendențioasă.

Afirmația respectivă nu va figura în minută. În schimb, ea va rămâne întipărită cu litere de foc în memoria (conștientă sau nu) a juraților.

Așa e și cu discursul politic.

După ce, luni de zile, ai categorisit oamenii în funcție de credința lor, de culoarea pielii sau de țara din care au venit cine știe la a câta generație, degeaba îndulcești acum tonul. Răul e deja făcut. Ai reușit să-i asmuți pe unii împotriva celorlalți. De-acum, toți cei care au urât hispanicii, negrii, evreii, indienii sau musulmanii vor putea să-și dezlănțuie ura, mocnită până mai ieri. Pentru că TU ai făcut ca asta să fie acceptabil.

Și ai făcut-o zdrobind însuși principiul pe care e clădită țara pe care urmează să o conduci. Acela că toți cetățenii ei sunt egali. Că e o țară deschisă. Că e o țară construită de imigranți. Și nu, primii „imigranți” care au atins țărmul Americilor nu au fost legali.

Tu, cel care vrei să ridici ziduri în jurul țării tale ești născut dintr-o mamă venită din Scoția. Soția ta, ca și cele de dinaintea ei, este imigrantă. Copiii tăi sunt fii și fiice de imigranți. Dacă Melania Knauss ar intra la Starbucks să bea o cafea și ar da peste un xenofob probabil că ar fi umilită pentru accentul ei și i s-ar spune „du-te acasă, aici e America”. Dar acum se numește Melania Trump și nu bea cafea de la Starbucks. Sau, dacă ar face-o, xenofobul ăla și-ar trage un selfie cu ea.

Pentru că ura nu are logică. Ura e viscerală și fără noimă, mai ales atunci când e îndreptată împotriva unui om sau unor oameni pe care nu-i cunoști personal și care nu ți-au făcut nimic, niciodată.

Dar de-acum e OK să urăști. Și să îți și manifești ura, repulsia și disprețul. Tu, un fiu de imigranți, cu o soție imigrantă într-o țară construită de imigranți ai reușit asta. După ce alții au luptat zeci de ani ca așa ceva să nu se mai întâmple.

Donald Trump just made America small again.

luni, 31 octombrie 2016

România, un Phoenix înecat în fum

foto: România Liberă


30 octombrie 2015. Seara în care 64 de vieți s-au sfârșit. Toate cumplit. Unele pe loc; altele, după zile, săptămâni sau luni de chin. Tot atunci s-au sfârșit și viețile celor care și-au pierdut acolo copii. E împotriva firii să-i supraviețuiești propriului pui. Așa că, pe dinăuntru, ești mort.

Ce a urmat? Dincolo de suferință, de moarte și de cicatrici?

A urmat o ieșire. O manifestație uriașă, o manifestare a revoltei, a frustrării și a durerii. Mesajul era clar: „ne-am săturat de voi. De voi toți cei care ați permis să se ajungă aici.” Dar ei nu au înțeles.

Victor Ponta a folosit asta ca să-și facă ieșirea semi-onorabilă din politica mare. Oricum nu mai voia. Oricum fusese împins în sus de o gașcă formată în interiorul propriului partid, ca să fie trântit mai abitir de acolo, din vârf. Așa că demisia guvernului condus de el nu a fost o victorie a străzii, ci o portiță prin care ei au ieșit, respirând ușurați. Și noi nu doar că i-am lăsat, ci le-am ținut-o larg deschisă.

Klaus Iohannis a folosit asta ca să rostească celebra frază „a fost nevoie să moară oameni...”. La acel moment, l-am scuzat. Ne-am spus că - după cum cu prisosință dovedise în campanie și după aceea - punctul lui forte nu erau vorbele. Nici meșteșugite, nici simple. Ne-am spus că a fost o formulare nefericită. Nu, n-a fost. Dacă ieri, la altarul de la Colectiv, el a găsit de cuviință să vorbească despre șansele diverselor partide în alegeri, înseamnă că, și acum un an, omul a știut foarte bine ce zice. 

Au urmat acuzații. Degete îndreptate de toți către toți. Unii au ascuns gunoiul sub preș, cu urmări dezastruoase. Aveau cu toții antrenament, în fond o făceau de 26 de ani. Nu-i uit pe cei care, anul trecut, spuneau „avem de toate, nu ne trebuie nimic”. Dar nici pe cei care, înaintea lor, au închis spitale pentru că „nu erau productive”. Ce trebuie să producă un spital? Morți? Atunci da, astea care au rămas sunt al dracului de productive.

Au urmat umilințe. De pildă, pentru cei care - deși nu aveau nicio obligație să o facă - au fugit să ajute, atunci, noaptea. Medicii și asistentele de la Maternitatea Bucur au încercat să salveze oameni acolo, pe caldarâm. Pe unii i-au pierdut. Pe alții i-au adus înapoi. Nu au făcut-o așteptând ceva. Dar un „mulțumesc” de la supraviețuitori ar fi fost frumos. Au primit, în schimb, o medalie. Nu de la vreo instituție a statului, ci de la Casa Regală. Una bucată medalie, acordată spitalului. Un fier care zace cuminte într-un sertar. Atât. Bine că nu au fost sancționați că și-au părăsit locul de muncă.

Au urmat, neperturbate, șpăgi, autorizații acordate „pe semnătură”, reguli încălcate... A, da, și patru dosare penale. Nimeni nu a fost condamnat definitiv. Nici patronii clubului, care au antifonat buncărul ăla nenorocit cu burete neignifugat, că era mai ieftin. S-a dovedit a fi al dracului de scump. Nici măcar nu ar fi trebuit să aibă această opțiune. E club, cârciumă, teatru? Îl antifonezi cu material ignifugat. Punct. Nici cei care au dat aprobări, nici cei care au montat acolo artificii...

Au urmat greșeli. Multe. De înțeles, unele. Pentru că familiile au insistat, unii răniți au fost transferați „afară”, deși nu erau transportabili. Acolo au și murit doi, din câte îmi amintesc, chiar pe aeroport, așa că n-au apucat să primească îngrijiri în spitalele impecabile din Vest. Între timp, în spitalele de la noi, infecțiile nosocomiale erau „ajutate” chiar de oameni care aveau cele mai bune intenții. Rude, jurnaliști, prieteni care tropăiau nestingheriți și neechipați prin saloanele cu oameni care, practic, nu mai aveau piele.

Ar fi trebuit să urmeze altceva. Ce ne-am dorit cu toții, cei care, după Colectiv, am ieșit în stradă. O schimbare. Nu neapărat de oameni, ci de mentalitate. De mod în care facem lucrurile. Ar fi trebuit să schimbăm sloganul „regulile sunt făcute pentru a fi încălcate” cu „nu am dreptul să mă aștept ca altul să respecte regulile, atâta timp cât nici eu nu o fac”. Și să învățăm să fim corecți. Să ne vedem fiecare de treaba lui, așa cum știm mai bine. De la măturător până la președinte. Pentru că sistemul suntem noi. Fiecare suntem o rotiță a lui. 

Colectiv nu ar fi trebuit să fie altceva decât un club. A devenit numele unei tragedii. Și, dacă tot s-a întâmplat așa, ar fi trebuit să fie cenușa din care să renască o națiune. Din păcate pentru oamenii care au murit acolo și din păcate pentru noi toți, a fost doar atât: cenușă. Pasărea noastră Phoenix n-a mai renăscut. A murit acolo, într-un buncăr de beton, sufocată de fumul toxic al unui burete care ardea pentru că cineva a încălcat regulile. Și le încalcă în continuare. 

30 octombrie 2015. Seara în care România n-a mai renăscut.

sâmbătă, 29 octombrie 2016

Uriaşii cu picioare de zahăr topit

foto: gomexico

Avem, ca naţie, obiceiul de a ne crea idoli doar ca să-i distrugem, după o vreme. Mai cu seamă în politică facem asta. Îi construim, îi umplem de calităţi, îi urcăm undeva, cât mai sus, doar pentru ca, la un moment dat, să-i lovim cu bâtele ca pe o piñata din care curg, în loc de bomboane, toate defectele pe care am refuzat cu obstinaţie să le vedem la început.

Primul Mesia a fost Emil Constantinescu. Oamenii au văzut în el un nou Alexandru Ioan Cuza - iar candidatul la preşedinţie a cultivat şi speculat asemănarea fizică - şi o şansă de a curăţa România de orice reminiscenţă a comunismului întruchipat de contracandidatul său, Ion Iliescu. Nici măcar şarjele actoriceşti - celebra întrebare adresată lui Iliescu, însoţită de gestul de a-şi scoate ochelarii "dumneavoatră credeţi în Dumnezeu?" - nu au ridicat o sprânceană electoratului.

După ce acelaşi preşedinte providenţial s-a dovedit a fi unul slab, fără vână politică şi cu decizii păguboase pentru politica din zona Balcanilor, oamenii au început să vadă. Şi să critice. 

Al doilea şi cel mai longeviv Mesia politic a fost Traian Băsescu. Grobian, dar "de-al nostru", promitea să fie cel care să-l înfrângă pe "ciocoiul" Năstase  (oare cât o să mai gândim ca la 1907?). Cel datorită căruia aveam "să trăim bine". N-a fost aşa. Dimpotrivă. Economia s-a dus în cap iar corupţia a crescut.

Fostul preşedinte care, timp de 10 ani, a strâns în uşa Cotrocenilor degetele Serviciilor Secrete, acum se simte încolţit şi scuipă venin. De fapt, adevăruri. Fireşte, contribuţia sa la caracatiţa letală care a devenit Sistemul a fost substanţială, fapt care îl face rizibil când vorbeşte despre justiţia trunchiată.  Dar până acum un an, a avut parte de apărători sinceri şi pasionali, care luptau feroce pentru "singurul preşedinte care vrea eradicarea corupţiei". Oameni care te-ar fi sfâşiat într-o clipă dacă ai fi îndrăznit să spui că el, chiar el e "pacientul zero" al ciumei şpăgilor şi şantajului. Aceiaşi oameni îl ridiculizează acum. Acum, când personajul îşi arată adevăratele culori. Cele în care era zugrăvit de la bun început, dar peste care un popor întreg a lipit abţibilduri ca să nu vadă.

Al treilea a fost Klaus Iohannis. Era salvarea ţării în faţa "ciumei roşii". Online-ul era plin de "oricine, numai Ponta NU!". OK, dar chiar oricine? E drept, unii au început să aibă dubii după replici ca "ghinion", dar şi le-au redus rapid la tăcere. El avea să fie preşedintele "neamţ", "progresist", "european" pe care ni-l doream. Nimeni nu-l vedea prea tăcut, nelalocul lui în diplomaţia mondială şi complet lipsit de charisma necesară unui şef de stat. Abia după ce, de nervi, şi-a aruncat paltonul pe maşina care îl lăsase la o întrunire internaţională, după ce soţia lui a făcut nişte gafe de protocol, după ce s-a văzut că nu e capabil nici măcar să citească de pe foaie, cu noimă, un text, necum să-l slobozească direct din propria-i minte, abia atunci au început unii să se îndoiască.

Al patrulea Mesia e Dacian Cioloş. Văd un festival întreg de laude şi încântare la adresa "platformei lui Cioloş" - în fapt, o listă de deziderate adaptabile oricărei formaţiuni politice implicate în alegeri. Deziderate, nu măsuri, nu politici. Dorinţe. Aşa, ca lista pentru Moş Crăciun. Adică, nimic concret. Un soi de wishlist pe care poporul ăsta masochist îl are încă din decembrie '89. Şi pe care nu i le concretizează nimeni.

În schimb, diverşi Mesia găunoşi promit, din patru în patru ani, îndeplinirea lor. Tare mi-aş dori să învăţăm să privim cu ochii deschişi de la bun început, nu să-i deschidem abia după ce ne luăm palme peste ei. Din păcate, părem să avem memoria unui caras auriu. 

P.S. Pe Nicuşor Dan nu l-am inclus pe această listă. Nu pentru că nu ar fi fost investit cu aşteptări şi încredere, ci pentru că, în cazul lui, par a fi mult mai mulţi cei care reuşesc să-l vadă deja, aşa cum e: un om mic cu ambiţii mari şi fără strategii sau mijloace de a le realiza. O piñata în care nu există nici măcar o bomboană cip.

joi, 27 octombrie 2016

Morții guvernului și ANAF-ului

foto: gadgette.com
Nu, nu e înjurătură. E știre. Chiar știrea săptămânii, dacă-mi permiteți. După umila mea părere, bate tot. Și avioanele de luptă trimise încoace de aliați (la mișto, ca să deturneze atenția lui Putin dinspre Siria, but why did it have to be us?), și eliminarea taxei radio-tv, și listele electorale, și tot.

Ce vrea „cel mai bun guvern din ultimii 26 de ani”? Să le pună brățară morților. O să vă gândiți că e o nouă tradiție „păgână, importată de la americani, ca mizeria aia de Halloween pe care noi nu îl serbăm pentru că suntem daci liberi”. Nu, va fi o nouă tradiție fiscală. Pentru că, dragii mei, Guvernul vrea morții cu brățări ca să identifice firma de pompe funebre care i-a așezat întru odihnă veșnică.

Nu pot să nu mă întreb, în primul rând, ce se va întâmpla mai exact dacă firma respectivă are o problemă. Se dezgroapă mortul, sau, pur și simplu se îngroapă cu o mână afară, să i se vadă brățara? Așa cum își țin meltenii ceasul, „să să vază că ie dă firmă”? Și dacă se dezgroapă mortul, se descoperă că firma aia a făcut mânării (iertat să-mi fie jocul de cuvinte), ce se face mai departe? Se „dezîmbălsămează” mortul? I se înfige un țăruș în inimă, ca la vampiri? Se ia și i se pune familiei aparținătoare pe masa din sufragerie?

Uite, vă dau gratis o idee de afacere: fabrică de brățări de identificare pentru morți. Deși, având în vedere că noua modă se aplică deja de luna viitoare, sunt sigură că niște băieți deștepți s-au apucat să le producă.

Guvernul zice că brățările astea trebuie să fie, firește, din materiale nebiodegradabile. Să vedeți fițe și pe lumea ailaltă acum. „Păi ce, băăă, io am brățară din oțel, ca săracii? Io am de platină, băăăă, că am fost șmecher și șmecheria o iei cu tine când te duci!”

Apropo de lumea ailaltă, oare se va ajunge la punctul în care Sfântul Petru să stea la poarta Raiului cu un catastif în mână unde să fie notate, nu păcatele sau faptele bune, ci date despre situația fiscală a firmei care s-a ocupat de răposați? „Dumneavoastră? Hm, v-au înmormântat cei de la firma X... Ah, ne pare rău, noi nu mai lucrăm cu ei pentru că nu sunt cu taxele la zi. Încercați un etaj mai jos, la colegii din Iad. Ei nu sunt așa pretențioși și puteți ajunge la o înțelegere. Următorul!”

În același context, Guvernul a calculat și de câți oameni e nevoie ca să care un sicriu. Cică de 3. Minimum. Acuma, nu știu, mie mi se pare cam descentrat așa, dar eu nu-s tehnocrată și la matematică n-am excelat. Au zis ei că greutatea medie a unui adult e de 70 de kilograme. O fi, nu zic. Dar dacă nu e? Adică, dacă răposatului i-au plăcut viața și șaorma și trage spre sută? Vine firma de pompe funebre cu cântarul? „Are 85. Cum facem, lăsăm așa? Treaba dumneavoastră, dar trebuie mai aducem un om și vă costă mai mult.”

Ce doream să zic, cumva mă bucur că Guvernul a ajuns să se ocupe de morți. Înseamnă că tehnocrații chiar sunt realiști. Și-au dat seama că, pentru vii, nu-s în stare să facă mare lucru.

P.S. Sper, totuși, că e doar o farsă de Halloween a unor jurnaliști. Altfel, e o farsă perpetuă a unor guvernanți.

vineri, 21 octombrie 2016

Fetița cu o viață mică

foto: belle-epoque-dolls.com/
A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti... 

A fost odată ca niciodată o fetiță. Mică, foarte mică. Atât de mică încât a fost nevoită să-și fabrice o viață pe măsura ei. Pentru că, dragii mei, întreaga ei viață, cea pe care le-o povestea cunoștințelor de ocazie, era fabricată. Custom made.

Iar ei, bieții, credeau. Credeau de pildă că, deși fetița asta studiase, lucrase și trăise mulți ani într-o țară străină - să zicem Anglia - hotărâse brusc să uite engleza. Și nu mai vorbea boabă din limba lui Shakespeare.

Fetița asta - care se prezenta drept croitoreasă - spunea că a făcut rochii pentru cele mai elegante femei din lume. Cu toții credeau. Până când ajungeau să descopere că nu există nici măcar un petic de pânză care să-i poarte urma acului.

V-am zis, vorbim despre o fetiță mică. Foarte mică. Și totuși, ea povestea oricui voia s-o asculte cum a înfrânt ea oști întregi de bărbați înarmați și răi. Pentru că ea putea. Putea orice. Putea să stârnească rebeliuni la școală, pe vremea unui regim asupritor, care, pentru așa îndrăzneală, a trimis-o la muncă silnică. Ceea ce nu se mai întâmpla de mult, dar fetița asta mică nu se încurca în repere istorice.

Ea putea și să spună că se știe din leagăn cu oameni pe care nu-i văzuse niciodată. Dar, cum viața și-o fabricase exact pe măsură, putea spune orice. O mai slăbea pe la cusături sau îi mai adăuga un clin, în funcție de cel pe care-l avea în față. Uneori uita unde a înfipt câte un bold în această viață inventată, așa că se mai și înțepa în el. Dar trecea, grațioasă, peste incident și se îndrepta către următorul ascultător. Spun „ascultător” și nu „prieten”, nici măcar „amic”, pentru că ea căuta doar un public în fața căruia să joace rolul momentului.

Și juca atât de bine, încât nici ea nu mai știa cine e în realitate, sub toate măștile și istoriile inventate.

De fapt, fetița era într-adevăr croitoreasă. Dar nu de rochii, ci de povești. Despre ea, despre oameni. Și mai croia ceva: drum pentru ea însăși, în viața celor care aveau nenorocul să o creadă. Asmuțea prietenii unii împotriva celorlalți, pentru ca, după ce se așeza praful, să-și netezească viața croită la comandă, s-o modifice pe ici, pe colo și s-o ia de la capăt. 

A fost odată ca niciodată o fetiță. Mică, foarte mică. Atât de mică încât a fost nevoită să-și fabrice o viață pe măsura ei.

vineri, 30 septembrie 2016

Partidul de buzunar, uninominalul și accesul la putere

foto: gabrielbodnariu.blogspot.com
Să mă scuzați dacă nu mă revolt că nu ne întoarcem în anii 90, când erau 244 de mii de partide, partidulețe și partidulicuțe. Dar eu cred că un partid ar trebui să fie reprezentativ; altfel, nu prea își are rostul.

Ce sens are să aglomerezi un buletin de vot cu 50 de partide a câte 4 membri bucata? Oricum nu ating pragul de 5%. Și dacă l-ar atinge, s-ar transforma într-un soi de elastic de care să tragă marile partide, în încercarea de a-și obține o majoritate. Una extrem de volatilă.

Aud că se restricționează accesul cetățenilor la putere? Păi cum așa? Accesul cetățenilor la putere este votul. În primul rând votul.

În loc să ne crizăm că nu poate participa la alegeri vreun partid mai mic decât grupa mijlocie de la grădinița din cartier, nu mai bine ne-am supăra că s-a renunțat complet la ideea de vot uninominal pur? În două tururi, ca la președinție? Și că acum vor ajunge iar o groază de nechemați în Parlament, agățați de câte o locomotivă care va fi cap de listă?

În loc să facem spume că nu intră în cursă mini-partidele, nu mai bine cerem ca, peste patru ani, să putem vota UN OM, și nu un catalog întreg? Pentru că, dragii mei, abia aia înseamnă responsabilizarea politicianului. Nu când intră cu valul. Ci când tu, Ghiță Bumbea din circumscripția X, te duci și-l iei de guler și-i spui, cum fac americanii „Domnu' deputat, EU te-am pus acolo pe DUMNEATA. Mintea ta și mâna cu care votezi îmi aparțin pentru următorii 4 ani. Ești al meu. Mie îmi dai socoteală.”

Eu nu vreau 700 de partide. Vreau doi oameni. Deputatul MEU și senatorul MEU. Abia asta înseamnă să am acces la putere.