Translate

marți, 30 septembrie 2014

Despre frică și alți demoni

foto: http://bcmlife.net/
Frica e un lucru al dracului de nașpa, dacă nu știi ce să faci cu ea. În speță, atunci când o lași să te paralizeze. Să îți anuleze orice alt gând, sentiment, trăire. Dacă tot ce simți e că ți-e frică de faci pe tine, s-a cam terminat cu șmecheria.

Bine, să ne-nțelegem: și curajul e așa, o chestie overrated.

Până la urmă, să ai curaj nu înseamnă să te arunci cu capul înainte în zid, precum calul orb din banc. Ci să vezi zidul, să-l măsori și, dacă rezultă că ai putea să-l dobori, s-o faci elegant, cu un baros. Nu ca un fraier, cu umărul.

Să ai curaj nu înseamnă s-o arzi în cavalcade nebune, doar pentru că niciun cal n-a avut tupeul să te trântească din șa până atunci. Înseamnă ca, după ce ai luat o căzătură zdravănă, să te scuturi de praf, să mângâi calul care te-a trosnit și să te urci înapoi în șa.

Să ai curaj nu înseamnă să joci ruleta rusească. S-ar putea s-o mierlești ca un prost. Înseamnă, în schimb, să înfrunți țeava pistolului îndreptat spre tine, asumându-ți că s-ar putea să fie trei gloanțe înăuntru, nu doar unul.

E OK să-ți fie teamă că zidul ar putea fi mai rezistent decât ai crezut și că o să-ți rupi mâinile încercând să-l dărâmi. Că s-ar putea să-ți mai iei o trântă de la cal. Că pistolul ar putea fi încărcat cu toate cele șase gloanțe care îi încap în butoiaș.

În același timp, poți spera că zidul e mai slab decât pare, că niciun cal nu te va mai arunca din șa și că pistolul e de jucărie.

E o linie fină între frică și curajul orb. Și o asemănare importantă: pe oricare ai lăsa-o să te domine, pierzi.

Până la urmă, s-ar putea ca ceea ce îi definește pe învingători să fie capacitatea lor de a echilibra teama și îndrăzneala.

Cred că, în fond, curajul înseamnă să simți că crăpi de frică, dar să treci peste asta ca să obții ceva ce îți dorești. Sau măcar să încerci.

Dacă nu, te mai ridici o dată și te scuturi. N-o să mori.

duminică, 14 septembrie 2014

Bălăceala în lături și leapșa pe imaginație

Detest publicațiile de scandal. Mi se pare odios să trăiești doar pentru a scoate la lumină noroiul, mocirla, putregaiul din viețile altora. La fel cum odios mi se pare să despici un mort proaspăt, ca să plimbi pe sub nasul cititorilor avizi măruntaiele lui aburinde. Da, recunosc: mă bucur - poate meschin - când o necrofilă din tagma asta își ia o leapșă pentru că nu știe să se documenteze și „pune botul” la o poveste inventată de un tip pe care nici măcar nu îl cunoaște. Bravo lui! Aș fi spus și bravo ei - doamnei „jurnalist” - dacă ar fi învățat ceva din asta. Nu a fost cazul. Ba chiar doamna i-a numit „hiene” pe cei care au îndrăznit să o acuze pentru felul în care crede ea că face jurnalism.

Pe autorul lepșei l-am felicitat. Pentru imaginație și rezultat. Atât. Omul a apreciat și înțeles corect mesajul meu. De aici până la interpretări delirante date de alții gestului meu, desigur, drumul a fost scurt.

Pentru cei care văd lucrurile în alb și negru, aș vrea să fac o precizare: eu nu sunt o generalizatoare. Nu cred că toți „ăia” sunt buni și toți „ăilalți” sunt răi. Nu cred că tot ce face o persoană e bine, sau că toate actele sale sunt rele. Am capacitatea de a disemina, de a separa acțiunile oamenilor în momente și contexte. O capacitate care nu ține de supranatural, ci de normalitate. Normalitate absentă în cazul unor ființe lipsite de rost pe lumea asta, dar care încearcă să își facă unul din a ataca aiurea și gratuit.

Revenind: da, de câte ori un pseudo jurnalist o să-și ia țeapă, o să aplaud. Pentru că altfel, replica  - firească - a publicului va rămâne „asta e presa din ziua de azi, ce vrei?”. Nu. Presa din ziua de azi nu e asta. Presa din ziua de azi înseamnă anchete, înseamnă surse păzite cu prețul unor mari pericole, înseamnă să nu ai zi, noapte sau sărbători dacă „e treabă”. Înseamnă niște oameni care înțeleg meseria asta și o iubesc, exact așa cum e ea.

În fața lor mă-nclin. Pentru ceilalți, există lepșe și băieți cu imaginație care să le dea.


luni, 8 septembrie 2014

Florescu. Maria Florescu

Așa o chema pe străbunica mea din partea mamei. Soțul ei, Traian Florescu, cizmar de fițe din Târgoviște. Cred că era echivalentul unui shoe designer din zilele noastre, dacă mă gândesc că veneau la el cucoane de la București să-și facă pantofi după ultima modă pariziană.

Străbunica se trăgea din neam de italieni, iar străbunicul, din neam de greci. Cum se traduce asta? Păi, el era talentat și versatil, iar ea aprigă și posesivă. Și extrem de atentă la toate detaliile legate de casă. Schimba slujnicele ca pe batiste, dar nu pentru că le-ar fi dat ea afară, nu. Plecau singure. Când spălau rufe la copaie, în curte, iar peste umărul lor asudat se ițea capul blond cu ochi albaștri al lui Madam Florescu, le îngheța sângele în vene.

 - Să iasă apa ca vioreaua, auzi? Atât le spunea. Era de-ajuns. Dar nu erau vorbe învățate ca să bage spaima în sârboaicele care veneau să lucreze în gospodărie. Credința ei, transmisă următoarelor generații de femei din neam, era că „femeia trebuie să știe să facă de toate prin casă, ca să știe ce să-i ceară menajerei”. Corect. Asta se aplică oricui are subalterni.

Pe mașina de gătit, toată iarna stăteau la cald o cratiță uriașă cu pomana porcului și una cu cartofi tăiați mare și prăjiți în untură. Nenorocire pentru artere, binecuvântare pentru papile. Și pentru nepoții care veneau de afară cu nasurile înghețate și stomacul lipit de spinare. Gătea excelent străbunica. Atâta că, uneori, străbunicului i se făcea poftă de câte o mâncare de inimă de vită. Tare mult îi plăcea. Ei, deloc. Îi și spunea asta. Uneori, el își forța norocul și cumpăra o inimă mare de la măcelărie. O aducea acasă și o punea, încet, pe masa din bucătărie. Se uita pieziș, de jos în sus în ochii ei. Iar ochii albaștri începeau să arunce flăcări.

 - Traiane, ți-am zis să nu cumperi inimă.
 -Da, Licuțo, știu, dar... mi-a fost poftă și, na... Să vedem, o curăț eu, nu te supăra, te rog...

Ochii albaștri se aprindeau și mai tare. Vorbele, însă, continuau să fie măsurate și aproape șoptite.

 - Traiane. Ți-am spus. Nu cumpăra inimă.

Apoi mâna ei apuca repudiata bucată de carne de pe blatul de lemn învelit în tablă subțire și lucitoare de la atâta frecat. În clipa următoare, inima respectivă își redobândea libertatea. Peste gard.

Tare mult își dorea Traian s-o vadă mulțumită pe străbunica. Îi comanda de la București rochii și blănuri din colecțiile pentru anul următor. Dacă ar fi știut ce-i aia, cucoanele din Târgoviște probabil că ar fi spus despre ea că e fashionistă. Nu știau. O priveau însă, admirativ-invidios, când trecea prin centru în șareta condusă de străbunicul, cu unul din caii lor frumoși înhămat. Cal care, uneori, se mai oprea la câte o poartă necunoscută Mariei, dar cunoscută lui Traian. Și bietului patruped, devenit trădător fără voie.

 - Fir-ai al dracului, Traiane.

Atât spunea madam Florescu. Iar Traian făcea penitență o vreme. Și își răscumpăra, cumva, vina.

N-am apucat s-o cunosc. Cred că aș fi iubit-o tare, tare mult pe madam Florescu. A dracului muiere a fost. N-a îngenuncheat-o decât pierderea celor doi băieți ai ei în război. Nu și-a dat, însă, voie, să se prăbușească sub greutatea durerii. Uneori, deschidea dulapul din lemn pictat și lăcuit, în care erau hainele băieților și le îmbrățișa, plângând în tăcere. Apoi le făcea nepoților o tavă de gogoși și una de minciunele.

joi, 4 septembrie 2014

Meșterii de aripi

Cu toții avem vise. Unii - cei mai fericiți dintre noi - avem și visuri. Spun „cei mai fericiți” pentru că un vis, indiferent dacă ajungi sau nu să ți-l transformi în realitate, e ceva care te ține în viață și te împinge mai departe.

Desigur, să visezi e un lucru bun. Dar să reușești să-ți scoți visul ăla dintre circumvoluțiunile propriei materii cenușii, să-l întorci pe toate părțile, să-i dai o față comercială și să începi să-l arăți lumii, ei, pentru asta e nevoie de curaj. Și de ceva nebunie. Și de asumarea faptului că mulți nu vor înțelege și te vor considera ciudat, inadaptat, arogant sau pur și simplu prost.

În tot acest timp, alții te vor ajuta să-ți construiești aripi. Nu zgomotos, ci în liniște. Nu ostentativ, ci discret. Nu cu ironie, ci cu credință în tine. Nu pentru că așteaptă ceva, ci pentru că nu vor ca tu să aștepți prea mult înainte de a fi împlinit.

Oamenii ăștia sunt cei care te ridică. Cei pe care pășești nu pentru că i-ai desconsidera, ci pentru că se așază să-ți fie treaptă. Pentru că ei cred despre tine că meriți. De câte ori le-ai mulțumit? Ei te-au făcut să fii ceea ce ești acum. Ei sunt cei care, fără să simți, ți-au mai pus câte o pană fermecată în aripile pe care credeai că le împletești de unul singur. Iar atunci când îi urai, gândind că te împiedică să zbori, doar te țineau ancorat pentru că sus era furtună. 

Ei sunt meșterii tăi de aripi.