Translate

duminică, 19 aprilie 2015

Viaţa şi moartea prin gaura cheii

Tocmai mi-am dat seama: nu ospitalitatea este principala caracteristică a poporului român, aşa cum ne tot lăudăm în cărţile de istorie. Ci voyeurismul. O fi moştenire de la romanii cărora le plăcea să simtă mirosul maţelor proaspete de gladiator, împrăştiate în nisipul Collosseum-ului, şi care mergeau împreună la budele comune contruite de Vespasian.

Ne place să vedem cum se nasc, cum se iubesc, cum se bat, cum se împacă şi cum mor oamenii.

Vrem să vedem. Tot.

Să vedem testul de sarcină al Monicăi Columbeanu, cicatricile de la operaţiile estetice ale Biancăi Drăguşanu, chiloţii Oanei Zăvoranu şi fundul Cruduţei. Să vedem.

Dar, mai presus de orice, vrem să vedem mortul. Nu contează cine e. Sau dacă a fost cineva. Vrem să ne asigurăm că e mort. Că au început să se înfrupte viermii din el. Că are vată în nas şi bănuţi pe ochi. Că pute.

Suntem în stare să ne batem cu poliţia, cu paznicii cimitirului şi chiar cu Dumnezeu, dacă e nevoie. Pentru că trebuie să-l vedem. Să-l atingem.

Fascinaţia pentru morbid nu se opreşte la pupatul moaştelor. Chiar, oare oamenii ăia care umplu de bale mătasea de pe rămăşiţele Sfintei Parascheva cum ar reacţiona dacă ai dezgropa un mort vechi de 20 de ani şi le-ai da un os să-l pupe? Presupun că, după ce ar vomita, te-ar lua la bătaie.

Dar, dacă turma vrea un mort, acel mort devine, brusc, valoros. Merită să te baţi, la propriu, ca să-l vezi. Să-l atingi. Şi, poate, să rupi o bucăţică din el. S-o ai ca amintire. Să o pui în vitrină şi să le spui vecinilor "Uite, vezi? Ăsta e degetul mic de la piciorul stâng al maestrului Sergiu Nicolaescu. Am apucat să i-l smulg înainte să-l incinereze nenorocita aia. Iar unghia asta dată cu ojă roşie e de la degetul mijlociu al Marioarei Murărescu. Acolo a fost mai uşor, că ne-au lăsat să ne apropiem şi nici n-au ars-o, ca păgânii. Uite, am şi certificat IML de când m-a bătut poliţia la înmormântarea Mărioarei Zăvoranu. A dreacu' zdreanţă, deloc nu ne-a lăsat în cimitir fie-sa. Un fir de păr n-am putut să iau şi io."

De fapt, s-ar putea nu doar voyeuri să fim. Ci şi necrofili. Şi, poate, atunci când nu ne vede nimeni, necrofagi.

Încep să am certitudinea că unii dintre semenii mei se hrănesc cu cadavre, atunci când CRED că nu-i vede nimeni.


duminică, 12 aprilie 2015

Întuneric viu

Când eram mică, în noaptea de Înviere îmi plăcea să privesc de la geam oamenii care veneau cu lumină de la biserică. Știam că „nu e voie” să faci ce făceau ei. Poate că tocmai asta mi se părea extraordinar. Faptul că făceau asta, deși era interzis, și că o făceau cu o îndârjire minunată. Mă fascina felul în care apărau flacăra fragilă a lumânării. O protejau cu palma de vânt și, poate, de priviri dezaprobatoare. Mai târziu, când am crescut, vedeam râul acela de lumină ca pe o rezistență mută împotriva răului. O rezistență mută, dar încăpățânată. Hotărâtă. Și luminoasă, mai ales luminoasă.

Nu-mi place să merg la biserică. Nu la slujbe. Merg atunci când am ceva de vorbit cu Dumnezeu, în cadru „oficial”, la El în birou. Când biroul e gol, desigur.

Cu o excepție: noaptea de Înviere. Atunci merg, fără greș. Atunci chiar simt nevoia să fiu cu oameni. Să cânt „Hristos a Înviat”, să primesc lumină și s-o dau mai departe. Ca pe o taină. Ca pe un consemn. Iar drumul spre casă, cu fețele celor de lângă mine, luminate de flăcările lumânărilor pe care le țin în căușul palmelor, îmi amintește cumva de drumurile primilor creștini.

Îmi place că lumina însuflețește întunericul. Nu-l învinge, asta nu. Dar îl îmblânzește. Îl face prietenos. Și viu.

Îmi place să fac parte din râul de lumină. Mă face să simt că și eu pot îmblânzi întunericul. Nu vreau să-l înving, și el e bucată din mine. Dar îl vreau mai blând, ca să putem conviețui în pace.

În fond, nici Iisus n-a învins moartea. A călcat pe ea ca pe o treaptă. Oare nu cântăm, de Înviere, „cu moartea pre moarte călcând”?

Și întunericul poate fi o treaptă. Mai abruptă sau mai comodă. Dar e o treaptă spre lumină.

Hristos a înviat! Și eu.