Translate

joi, 17 noiembrie 2016

Țară, țară, vrem sondaj!

Știu. Știu că, în perioada asta, partidele sunt disperate să facă un ultim profil al electoratului. Să vadă cine ar vota pe cine, care candidat e mai simpatic, care e mai nesuferit, pe cine să scoată la înaintare și pe cine să scoată de pe listă.

Știu că un sondaj serios costă, iar partidele sunt destul de zgârcite la asta. Adică mai degrabă ar da bani pe o găleată de plastic colorată adecvat și pe un mic cinstit, decât pe niscaiva consilieri de imagine care chiar să știe meserie, pe specialiști în comunicare și pe operatori de sondaj.

Mai știu, însă, că 99% din succesul unui candidat vine din imagine, din poziționare bună în „piață”, din felul în care reușește (sau nu) să atingă butoanele corecte ale celor care votează.

Dacă partidul nu știe asta, e nasol. Și angajează niște amărâți care să hărțuiască lumea la telefon cu întrebări tâmpite, puse fără pic de dicție sau de farmec (și farmecul vorbitului se învață, la fel ca dicția, nu e mare șmecherie).

Aveți aici o conversație halucinanto-stupidă între o doamnă ageră (căreia îi mulțumesc că mi-a trimis înregistrarea) și un biet băiat de la un call center.

El se prezintă ca fiind din partea PNL. Dacă am avea politicieni abili, omul ar putea la fel de bine să fie din partea PSD sau a USR și să sune doar cu scopul de a discredita concurența. Să zică lumea „ete, bă, ce proști sunt ăștia”. Dacă e așa, chapeau! Nu v-ați uitat degeaba la House of Cards. Pe de altă parte, la cum ne știm politicienii, nu-i pot bănui de atare subtilitate. Deci sunt șanse mari ca această conversație să fie exact ceea ce pare: o probă de zgârcenie, de neprofesionalism și de prostie.

Distrați-vă, dară. 

duminică, 13 noiembrie 2016

Când visul american devine coșmar


foto: ifunny.co

N-am trăit niciodată pe viu experiența unui proces dintr-un tribunal american. Era să fiu jurat, deși nu locuiesc în State. Le-am explicat de ce nu pot veni (e caz penal să refuzi) și s-a rezolvat simplu și rapid, de la un continent la altul, cu un telefon și două email-uri. Adică eu am sunat la numărul de pe citația primită în România, le-am explicat că da, acum niște ani mi-am făcut ID american, dar locuiesc, ca o vacă, pe malul Dâmboviței, nu pe al Pacificului. Doamna care a răspuns, foarte amabilă, nicidecum grețoasă - deși funcționară și cu siguranță destul de prost plătită - mi-a cerut să-i trimit pe mail o poză cu un act de identitate care să ateste că am domiciliul în România. Am primit în jumătate de oră răspuns: „gata, v-am scos din sistem, ne scuzați de deranj”. Nu mi-a cerut nici taxă, nici dosar cu șină, nici treizeci de ștampile. Iar ăsta e doar unul dintre lucrurile care fac ca America să fie great.

Alt „ingredient” este respectul față de celălalt, izvorât din înțelegerea faptului că visul american e ceva accesibil oricui. Sau, mai degrabă, că oricine poate încerca să ajungă la el. Că poporul american e de fapt un mix de nații, rase, culturi, religii și simțiri.

N-am avut, ziceam, experiența live a justiției americane. Știu doar ce am văzut în filme. De pildă faptul că, uneori, unul dintre avocați spune ceva. Celălalt ridică o obiecție, iar judecătorul, dacă o consideră întemeiată, cere grefierului să nu consemneze afirmația primului avocat, pentru că e tendențioasă.

Afirmația respectivă nu va figura în minută. În schimb, ea va rămâne întipărită cu litere de foc în memoria (conștientă sau nu) a juraților.

Așa e și cu discursul politic.

După ce, luni de zile, ai categorisit oamenii în funcție de credința lor, de culoarea pielii sau de țara din care au venit cine știe la a câta generație, degeaba îndulcești acum tonul. Răul e deja făcut. Ai reușit să-i asmuți pe unii împotriva celorlalți. De-acum, toți cei care au urât hispanicii, negrii, evreii, indienii sau musulmanii vor putea să-și dezlănțuie ura, mocnită până mai ieri. Pentru că TU ai făcut ca asta să fie acceptabil.

Și ai făcut-o zdrobind însuși principiul pe care e clădită țara pe care urmează să o conduci. Acela că toți cetățenii ei sunt egali. Că e o țară deschisă. Că e o țară construită de imigranți. Și nu, primii „imigranți” care au atins țărmul Americilor nu au fost legali.

Tu, cel care vrei să ridici ziduri în jurul țării tale ești născut dintr-o mamă venită din Scoția. Soția ta, ca și cele de dinaintea ei, este imigrantă. Copiii tăi sunt fii și fiice de imigranți. Dacă Melania Knauss ar intra la Starbucks să bea o cafea și ar da peste un xenofob probabil că ar fi umilită pentru accentul ei și i s-ar spune „du-te acasă, aici e America”. Dar acum se numește Melania Trump și nu bea cafea de la Starbucks. Sau, dacă ar face-o, xenofobul ăla și-ar trage un selfie cu ea.

Pentru că ura nu are logică. Ura e viscerală și fără noimă, mai ales atunci când e îndreptată împotriva unui om sau unor oameni pe care nu-i cunoști personal și care nu ți-au făcut nimic, niciodată.

Dar de-acum e OK să urăști. Și să îți și manifești ura, repulsia și disprețul. Tu, un fiu de imigranți, cu o soție imigrantă într-o țară construită de imigranți ai reușit asta. După ce alții au luptat zeci de ani ca așa ceva să nu se mai întâmple.

Donald Trump just made America small again.

luni, 31 octombrie 2016

România, un Phoenix înecat în fum

foto: România Liberă


30 octombrie 2015. Seara în care 64 de vieți s-au sfârșit. Toate cumplit. Unele pe loc; altele, după zile, săptămâni sau luni de chin. Tot atunci s-au sfârșit și viețile celor care și-au pierdut acolo copii. E împotriva firii să-i supraviețuiești propriului pui. Așa că, pe dinăuntru, ești mort.

Ce a urmat? Dincolo de suferință, de moarte și de cicatrici?

A urmat o ieșire. O manifestație uriașă, o manifestare a revoltei, a frustrării și a durerii. Mesajul era clar: „ne-am săturat de voi. De voi toți cei care ați permis să se ajungă aici.” Dar ei nu au înțeles.

Victor Ponta a folosit asta ca să-și facă ieșirea semi-onorabilă din politica mare. Oricum nu mai voia. Oricum fusese împins în sus de o gașcă formată în interiorul propriului partid, ca să fie trântit mai abitir de acolo, din vârf. Așa că demisia guvernului condus de el nu a fost o victorie a străzii, ci o portiță prin care ei au ieșit, respirând ușurați. Și noi nu doar că i-am lăsat, ci le-am ținut-o larg deschisă.

Klaus Iohannis a folosit asta ca să rostească celebra frază „a fost nevoie să moară oameni...”. La acel moment, l-am scuzat. Ne-am spus că - după cum cu prisosință dovedise în campanie și după aceea - punctul lui forte nu erau vorbele. Nici meșteșugite, nici simple. Ne-am spus că a fost o formulare nefericită. Nu, n-a fost. Dacă ieri, la altarul de la Colectiv, el a găsit de cuviință să vorbească despre șansele diverselor partide în alegeri, înseamnă că, și acum un an, omul a știut foarte bine ce zice. 

Au urmat acuzații. Degete îndreptate de toți către toți. Unii au ascuns gunoiul sub preș, cu urmări dezastruoase. Aveau cu toții antrenament, în fond o făceau de 26 de ani. Nu-i uit pe cei care, anul trecut, spuneau „avem de toate, nu ne trebuie nimic”. Dar nici pe cei care, înaintea lor, au închis spitale pentru că „nu erau productive”. Ce trebuie să producă un spital? Morți? Atunci da, astea care au rămas sunt al dracului de productive.

Au urmat umilințe. De pildă, pentru cei care - deși nu aveau nicio obligație să o facă - au fugit să ajute, atunci, noaptea. Medicii și asistentele de la Maternitatea Bucur au încercat să salveze oameni acolo, pe caldarâm. Pe unii i-au pierdut. Pe alții i-au adus înapoi. Nu au făcut-o așteptând ceva. Dar un „mulțumesc” de la supraviețuitori ar fi fost frumos. Au primit, în schimb, o medalie. Nu de la vreo instituție a statului, ci de la Casa Regală. Una bucată medalie, acordată spitalului. Un fier care zace cuminte într-un sertar. Atât. Bine că nu au fost sancționați că și-au părăsit locul de muncă.

Au urmat, neperturbate, șpăgi, autorizații acordate „pe semnătură”, reguli încălcate... A, da, și patru dosare penale. Nimeni nu a fost condamnat definitiv. Nici patronii clubului, care au antifonat buncărul ăla nenorocit cu burete neignifugat, că era mai ieftin. S-a dovedit a fi al dracului de scump. Nici măcar nu ar fi trebuit să aibă această opțiune. E club, cârciumă, teatru? Îl antifonezi cu material ignifugat. Punct. Nici cei care au dat aprobări, nici cei care au montat acolo artificii...

Au urmat greșeli. Multe. De înțeles, unele. Pentru că familiile au insistat, unii răniți au fost transferați „afară”, deși nu erau transportabili. Acolo au și murit doi, din câte îmi amintesc, chiar pe aeroport, așa că n-au apucat să primească îngrijiri în spitalele impecabile din Vest. Între timp, în spitalele de la noi, infecțiile nosocomiale erau „ajutate” chiar de oameni care aveau cele mai bune intenții. Rude, jurnaliști, prieteni care tropăiau nestingheriți și neechipați prin saloanele cu oameni care, practic, nu mai aveau piele.

Ar fi trebuit să urmeze altceva. Ce ne-am dorit cu toții, cei care, după Colectiv, am ieșit în stradă. O schimbare. Nu neapărat de oameni, ci de mentalitate. De mod în care facem lucrurile. Ar fi trebuit să schimbăm sloganul „regulile sunt făcute pentru a fi încălcate” cu „nu am dreptul să mă aștept ca altul să respecte regulile, atâta timp cât nici eu nu o fac”. Și să învățăm să fim corecți. Să ne vedem fiecare de treaba lui, așa cum știm mai bine. De la măturător până la președinte. Pentru că sistemul suntem noi. Fiecare suntem o rotiță a lui. 

Colectiv nu ar fi trebuit să fie altceva decât un club. A devenit numele unei tragedii. Și, dacă tot s-a întâmplat așa, ar fi trebuit să fie cenușa din care să renască o națiune. Din păcate pentru oamenii care au murit acolo și din păcate pentru noi toți, a fost doar atât: cenușă. Pasărea noastră Phoenix n-a mai renăscut. A murit acolo, într-un buncăr de beton, sufocată de fumul toxic al unui burete care ardea pentru că cineva a încălcat regulile. Și le încalcă în continuare. 

30 octombrie 2015. Seara în care România n-a mai renăscut.

sâmbătă, 29 octombrie 2016

Uriaşii cu picioare de zahăr topit

foto: gomexico

Avem, ca naţie, obiceiul de a ne crea idoli doar ca să-i distrugem, după o vreme. Mai cu seamă în politică facem asta. Îi construim, îi umplem de calităţi, îi urcăm undeva, cât mai sus, doar pentru ca, la un moment dat, să-i lovim cu bâtele ca pe o piñata din care curg, în loc de bomboane, toate defectele pe care am refuzat cu obstinaţie să le vedem la început.

Primul Mesia a fost Emil Constantinescu. Oamenii au văzut în el un nou Alexandru Ioan Cuza - iar candidatul la preşedinţie a cultivat şi speculat asemănarea fizică - şi o şansă de a curăţa România de orice reminiscenţă a comunismului întruchipat de contracandidatul său, Ion Iliescu. Nici măcar şarjele actoriceşti - celebra întrebare adresată lui Iliescu, însoţită de gestul de a-şi scoate ochelarii "dumneavoatră credeţi în Dumnezeu?" - nu au ridicat o sprânceană electoratului.

După ce acelaşi preşedinte providenţial s-a dovedit a fi unul slab, fără vână politică şi cu decizii păguboase pentru politica din zona Balcanilor, oamenii au început să vadă. Şi să critice. 

Al doilea şi cel mai longeviv Mesia politic a fost Traian Băsescu. Grobian, dar "de-al nostru", promitea să fie cel care să-l înfrângă pe "ciocoiul" Năstase  (oare cât o să mai gândim ca la 1907?). Cel datorită căruia aveam "să trăim bine". N-a fost aşa. Dimpotrivă. Economia s-a dus în cap iar corupţia a crescut.

Fostul preşedinte care, timp de 10 ani, a strâns în uşa Cotrocenilor degetele Serviciilor Secrete, acum se simte încolţit şi scuipă venin. De fapt, adevăruri. Fireşte, contribuţia sa la caracatiţa letală care a devenit Sistemul a fost substanţială, fapt care îl face rizibil când vorbeşte despre justiţia trunchiată.  Dar până acum un an, a avut parte de apărători sinceri şi pasionali, care luptau feroce pentru "singurul preşedinte care vrea eradicarea corupţiei". Oameni care te-ar fi sfâşiat într-o clipă dacă ai fi îndrăznit să spui că el, chiar el e "pacientul zero" al ciumei şpăgilor şi şantajului. Aceiaşi oameni îl ridiculizează acum. Acum, când personajul îşi arată adevăratele culori. Cele în care era zugrăvit de la bun început, dar peste care un popor întreg a lipit abţibilduri ca să nu vadă.

Al treilea a fost Klaus Iohannis. Era salvarea ţării în faţa "ciumei roşii". Online-ul era plin de "oricine, numai Ponta NU!". OK, dar chiar oricine? E drept, unii au început să aibă dubii după replici ca "ghinion", dar şi le-au redus rapid la tăcere. El avea să fie preşedintele "neamţ", "progresist", "european" pe care ni-l doream. Nimeni nu-l vedea prea tăcut, nelalocul lui în diplomaţia mondială şi complet lipsit de charisma necesară unui şef de stat. Abia după ce, de nervi, şi-a aruncat paltonul pe maşina care îl lăsase la o întrunire internaţională, după ce soţia lui a făcut nişte gafe de protocol, după ce s-a văzut că nu e capabil nici măcar să citească de pe foaie, cu noimă, un text, necum să-l slobozească direct din propria-i minte, abia atunci au început unii să se îndoiască.

Al patrulea Mesia e Dacian Cioloş. Văd un festival întreg de laude şi încântare la adresa "platformei lui Cioloş" - în fapt, o listă de deziderate adaptabile oricărei formaţiuni politice implicate în alegeri. Deziderate, nu măsuri, nu politici. Dorinţe. Aşa, ca lista pentru Moş Crăciun. Adică, nimic concret. Un soi de wishlist pe care poporul ăsta masochist îl are încă din decembrie '89. Şi pe care nu i le concretizează nimeni.

În schimb, diverşi Mesia găunoşi promit, din patru în patru ani, îndeplinirea lor. Tare mi-aş dori să învăţăm să privim cu ochii deschişi de la bun început, nu să-i deschidem abia după ce ne luăm palme peste ei. Din păcate, părem să avem memoria unui caras auriu. 

P.S. Pe Nicuşor Dan nu l-am inclus pe această listă. Nu pentru că nu ar fi fost investit cu aşteptări şi încredere, ci pentru că, în cazul lui, par a fi mult mai mulţi cei care reuşesc să-l vadă deja, aşa cum e: un om mic cu ambiţii mari şi fără strategii sau mijloace de a le realiza. O piñata în care nu există nici măcar o bomboană cip.

joi, 27 octombrie 2016

Morții guvernului și ANAF-ului

foto: gadgette.com
Nu, nu e înjurătură. E știre. Chiar știrea săptămânii, dacă-mi permiteți. După umila mea părere, bate tot. Și avioanele de luptă trimise încoace de aliați (la mișto, ca să deturneze atenția lui Putin dinspre Siria, but why did it have to be us?), și eliminarea taxei radio-tv, și listele electorale, și tot.

Ce vrea „cel mai bun guvern din ultimii 26 de ani”? Să le pună brățară morților. O să vă gândiți că e o nouă tradiție „păgână, importată de la americani, ca mizeria aia de Halloween pe care noi nu îl serbăm pentru că suntem daci liberi”. Nu, va fi o nouă tradiție fiscală. Pentru că, dragii mei, Guvernul vrea morții cu brățări ca să identifice firma de pompe funebre care i-a așezat întru odihnă veșnică.

Nu pot să nu mă întreb, în primul rând, ce se va întâmpla mai exact dacă firma respectivă are o problemă. Se dezgroapă mortul, sau, pur și simplu se îngroapă cu o mână afară, să i se vadă brățara? Așa cum își țin meltenii ceasul, „să să vază că ie dă firmă”? Și dacă se dezgroapă mortul, se descoperă că firma aia a făcut mânării (iertat să-mi fie jocul de cuvinte), ce se face mai departe? Se „dezîmbălsămează” mortul? I se înfige un țăruș în inimă, ca la vampiri? Se ia și i se pune familiei aparținătoare pe masa din sufragerie?

Uite, vă dau gratis o idee de afacere: fabrică de brățări de identificare pentru morți. Deși, având în vedere că noua modă se aplică deja de luna viitoare, sunt sigură că niște băieți deștepți s-au apucat să le producă.

Guvernul zice că brățările astea trebuie să fie, firește, din materiale nebiodegradabile. Să vedeți fițe și pe lumea ailaltă acum. „Păi ce, băăă, io am brățară din oțel, ca săracii? Io am de platină, băăăă, că am fost șmecher și șmecheria o iei cu tine când te duci!”

Apropo de lumea ailaltă, oare se va ajunge la punctul în care Sfântul Petru să stea la poarta Raiului cu un catastif în mână unde să fie notate, nu păcatele sau faptele bune, ci date despre situația fiscală a firmei care s-a ocupat de răposați? „Dumneavoastră? Hm, v-au înmormântat cei de la firma X... Ah, ne pare rău, noi nu mai lucrăm cu ei pentru că nu sunt cu taxele la zi. Încercați un etaj mai jos, la colegii din Iad. Ei nu sunt așa pretențioși și puteți ajunge la o înțelegere. Următorul!”

În același context, Guvernul a calculat și de câți oameni e nevoie ca să care un sicriu. Cică de 3. Minimum. Acuma, nu știu, mie mi se pare cam descentrat așa, dar eu nu-s tehnocrată și la matematică n-am excelat. Au zis ei că greutatea medie a unui adult e de 70 de kilograme. O fi, nu zic. Dar dacă nu e? Adică, dacă răposatului i-au plăcut viața și șaorma și trage spre sută? Vine firma de pompe funebre cu cântarul? „Are 85. Cum facem, lăsăm așa? Treaba dumneavoastră, dar trebuie mai aducem un om și vă costă mai mult.”

Ce doream să zic, cumva mă bucur că Guvernul a ajuns să se ocupe de morți. Înseamnă că tehnocrații chiar sunt realiști. Și-au dat seama că, pentru vii, nu-s în stare să facă mare lucru.

P.S. Sper, totuși, că e doar o farsă de Halloween a unor jurnaliști. Altfel, e o farsă perpetuă a unor guvernanți.

vineri, 21 octombrie 2016

Fetița cu o viață mică

foto: belle-epoque-dolls.com/
A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti... 

A fost odată ca niciodată o fetiță. Mică, foarte mică. Atât de mică încât a fost nevoită să-și fabrice o viață pe măsura ei. Pentru că, dragii mei, întreaga ei viață, cea pe care le-o povestea cunoștințelor de ocazie, era fabricată. Custom made.

Iar ei, bieții, credeau. Credeau de pildă că, deși fetița asta studiase, lucrase și trăise mulți ani într-o țară străină - să zicem Anglia - hotărâse brusc să uite engleza. Și nu mai vorbea boabă din limba lui Shakespeare.

Fetița asta - care se prezenta drept croitoreasă - spunea că a făcut rochii pentru cele mai elegante femei din lume. Cu toții credeau. Până când ajungeau să descopere că nu există nici măcar un petic de pânză care să-i poarte urma acului.

V-am zis, vorbim despre o fetiță mică. Foarte mică. Și totuși, ea povestea oricui voia s-o asculte cum a înfrânt ea oști întregi de bărbați înarmați și răi. Pentru că ea putea. Putea orice. Putea să stârnească rebeliuni la școală, pe vremea unui regim asupritor, care, pentru așa îndrăzneală, a trimis-o la muncă silnică. Ceea ce nu se mai întâmpla de mult, dar fetița asta mică nu se încurca în repere istorice.

Ea putea și să spună că se știe din leagăn cu oameni pe care nu-i văzuse niciodată. Dar, cum viața și-o fabricase exact pe măsură, putea spune orice. O mai slăbea pe la cusături sau îi mai adăuga un clin, în funcție de cel pe care-l avea în față. Uneori uita unde a înfipt câte un bold în această viață inventată, așa că se mai și înțepa în el. Dar trecea, grațioasă, peste incident și se îndrepta către următorul ascultător. Spun „ascultător” și nu „prieten”, nici măcar „amic”, pentru că ea căuta doar un public în fața căruia să joace rolul momentului.

Și juca atât de bine, încât nici ea nu mai știa cine e în realitate, sub toate măștile și istoriile inventate.

De fapt, fetița era într-adevăr croitoreasă. Dar nu de rochii, ci de povești. Despre ea, despre oameni. Și mai croia ceva: drum pentru ea însăși, în viața celor care aveau nenorocul să o creadă. Asmuțea prietenii unii împotriva celorlalți, pentru ca, după ce se așeza praful, să-și netezească viața croită la comandă, s-o modifice pe ici, pe colo și s-o ia de la capăt. 

A fost odată ca niciodată o fetiță. Mică, foarte mică. Atât de mică încât a fost nevoită să-și fabrice o viață pe măsura ei.

vineri, 30 septembrie 2016

Partidul de buzunar, uninominalul și accesul la putere

foto: gabrielbodnariu.blogspot.com
Să mă scuzați dacă nu mă revolt că nu ne întoarcem în anii 90, când erau 244 de mii de partide, partidulețe și partidulicuțe. Dar eu cred că un partid ar trebui să fie reprezentativ; altfel, nu prea își are rostul.

Ce sens are să aglomerezi un buletin de vot cu 50 de partide a câte 4 membri bucata? Oricum nu ating pragul de 5%. Și dacă l-ar atinge, s-ar transforma într-un soi de elastic de care să tragă marile partide, în încercarea de a-și obține o majoritate. Una extrem de volatilă.

Aud că se restricționează accesul cetățenilor la putere? Păi cum așa? Accesul cetățenilor la putere este votul. În primul rând votul.

În loc să ne crizăm că nu poate participa la alegeri vreun partid mai mic decât grupa mijlocie de la grădinița din cartier, nu mai bine ne-am supăra că s-a renunțat complet la ideea de vot uninominal pur? În două tururi, ca la președinție? Și că acum vor ajunge iar o groază de nechemați în Parlament, agățați de câte o locomotivă care va fi cap de listă?

În loc să facem spume că nu intră în cursă mini-partidele, nu mai bine cerem ca, peste patru ani, să putem vota UN OM, și nu un catalog întreg? Pentru că, dragii mei, abia aia înseamnă responsabilizarea politicianului. Nu când intră cu valul. Ci când tu, Ghiță Bumbea din circumscripția X, te duci și-l iei de guler și-i spui, cum fac americanii „Domnu' deputat, EU te-am pus acolo pe DUMNEATA. Mintea ta și mâna cu care votezi îmi aparțin pentru următorii 4 ani. Ești al meu. Mie îmi dai socoteală.”

Eu nu vreau 700 de partide. Vreau doi oameni. Deputatul MEU și senatorul MEU. Abia asta înseamnă să am acces la putere.

luni, 26 septembrie 2016

Cod Penal vs Cod Vestimentar



foto: cloudfront.net
Mă consider un om cu mintea deschisă. Nu semnez scrisori care limitează drepturile civile ale altor oameni, nu cred că rostul femeii e doar să facă sarmale și copii (cu excepția cazului în care atât își dorește ea) și nu cred că locul câinelui e în lanț. Mă rog, sunt mai multe aspecte în care vederile mele nu coincid cu cele conservatoare, dar n-am de gând să le enumăr pe toate.

Într-o privință, însă, sunt destul de strictă: adecvarea ținutei. La funcție, la ocazie, la loc, la momentul zilei.

Nu cred că e OK să porți rochie lungă cu paiete și spatele gol când iei micul dejun pe o terasă, în parc, la fel cum nu mi se pare în regulă să porți trening la Ateneu.

foto: fiercelyglamazonian
Sunt prezentator de știri și detest ținutele office. Dar, slavă Domnului, după ce intră publicitatea pe post, pot să-mi abandonez sacoul pe spătar și să revin la tricourile mele lălâi, cu mesaje tembele gen ”I miss you when I'm bored”. Sau cu pisici. Sau cu capete de mort. Sau cu ”rich and famous”. Le-aș purta și la știri, dar știu că nu „cadrează”.

Nu sunt o conformistă și, dacă aș lucra într-o bancă sau într-o companie unde ținuta office ar fi obligatorie, cred că aș sfârși într-o cumplită depresie.

Dar când ești ministru și mergi la întâlniri oficiale, practic, taman ce-ți exerciți funcția, cred că, oricâte haine cool și hip și mișto ai avea, e bine să te îmbraci altfel decât o faci când bei un cappuccino cu fetele, la mall. Sau, în fine, un ceai la vreo crâșmă hipsterească. Chiar și ținutele office pot fi cool. Dacă mă uit la Olivia din Scandal, la Mrs. Underwood din House Of Cards sau la Jessica din Suits... Wow. Trebuie doar să-ți pese.

foto: thestitcherati.com
Și nu, nu-mi spuneți că sunt superficială. Până la urmă, hainele pe care le porți înseamnă respect față de ceilalți. Sau, dimpotrivă, lipsa lui. Dacă ești ministru și mergi, în calitatea asta, la o întâlnire oficială, îmbrăcată hippie- grunge- claiepestegrămadă, înseamnă că nu dai pe interlocutori nici o Prună ceapă degerată.

luni, 25 iulie 2016

Să presupunem că nu presupunem nimic

- Bună ziua, aș vrea să lucrez aici, ca barman.
- Ce experiență aveți?
- Am absolvit trei facultăți, am un doctorat luat la Harvard și am mai făcut niște specializări post-universitare. A, da, și am condus o multinațională în ultimii 5 ani. Bineînțeles, am făcut și curs de bartending, altfel nu veneam aici.
- ...
- De ce tăceți? S-a dat postul? Că anunțul încă e pe ușă...
- A, nu, dar nu vă putem angaja.
- Păi de ce?
- Pentru că sunteți supracalificat.
- Ce importanță are?
- Păi are, că, pe dumneavoastră postul de barman nu o să vă satisfacă.
- Domnule, dar dacă asta îmi doresc, ce treabă ai dumneata?
- Îmi pare rău, nu se poate. Cu studiile dumneavoastră, cu stilul de viață cu care sunteți obișnuit, ce să căutați la noi?
- Domnule, încă o dată îți zic: eu asta îmi doresc să fac. Nu mai vreau corporație, cu studiile nu mai fac nimic, vreau să mă liniștesc la cap și să lucrez aici, în barul vostru de pe plajă.
- Păi io vă cred, dar noi nu suntem ce vă trebuie.
- De unde știi dumneata ce-mi trebuie mie? Adică, îți imaginezi că ai putea ști mai bine decât mine?
- Păi... la ce pregătire și la ce experiență aveți, la un moment dat o să vă doriți altceva. Și e păcat să vă pierdeți vremea așa.
- Te-ai gândit că poate am senzația că vremea am pierdut-o până acum?
- Eh, așa gândiți în momentul ăsta. Dar mâine-poimâine primiți vreun post de CEO plătit cu un milion pe an și ne lăsați cu ochii-n soarele ăsta frumos. Păi nu știm noi cum merge treaba?

blogs.cornell.edu
Normal, ăsta e un dialog imaginar. Dar real, în același timp. De la oameni de HR la oameni pur și simplu, toți credem că știm mai bine ce își dorește celălalt. Ce merită celălalt. Presupunem că, dacă noi ne considerăm neîndestulători pentru el/ea, și reciproca e valabilă. Că și celălalt ne vede ca pe o piatră de hotar. Ca pe o toană de moment. Ca pe un „ceva” numai bun până la „altceva”. „Ești prea bun pentru jobul ăsta”, „ești prea bună pentru mine” „ești prea talentat ca să-ți irosești viața așa”, „sunt sigur/ă că, dacă apare ceva mai bun dispari și mă lași baltă” și tot așa. Cum ar fi dacă, atunci când omul din fața noastră ne spune ce își dorește, l-am crede? „Vreau jobul ăsta”, „te vreau pe tine”, „îmi doresc să fac asta”.

Dacă am înceta să mai facem presupuneri? Dacă nu am mai reacționa la ce credem noi că se va întâmpla, și am începe să reacționăm la ce se întâmplă cu adevărat? Dacă ne-am suprima convingerea că știm mai bine ce merită și vrea celălalt?

Și dacă, atunci când un om ne spune că-i suntem destul, l-am crede? Cum ar fi?

- Bună ziua, aș vrea să lucrez aici, ca barman.
- Ce experiență aveți?
- Am absolvit trei facultăți, am un doctorat luat la Harvard și am mai făcut niște specializări post-universitare. A, da, și am condus o multinațională în ultimii 5 ani. Bineînțeles, am făcut și curs de bartending, altfel nu veneam aici.
- Păi hai să vedem cum merge. Bine ați venit.


sâmbătă, 16 iulie 2016

Turcia: repetiţie cu costume şi morţi


foto: usa today


Concluziile mele după deranjul de aseară, de la turci:
  • A fost foarte simpatic să identific, în diversele informaţii (sau zvonuri) care circulau online, cele două şcoli de propagandă, rusă şi americană. E foarte american să spui, de pildă, că dictatorul nenorocit se teme de furia poporului şi vrea să ceară azil pe la nemţi şi englezi; e perfect ruseşte să tai accesul la social media şi să spui că totul e sub control şi "elementele destabilizatoare" au fost anihilate de susţinătorii preşedintelui ales democratic. 

  • A fost, cred, prima dată în ultimii mulţi ani când americanii nu au condamnat/dezavuat/stuchit în ochi violenţa împotriva civililor. Şi nici ruşii nu s-au declarat prea îngrijoraţi de smardoiala politico-militară de la Ankara şi Istanbul. 

  • Şi ruşii, şi americanii s-au comportat ca nişte băeţ care şi-au aruncat în ring câinii de luptă şi, de pe margine, aşteaptă să vadă care are muşcătura mai puternică şi pragul de durere mai ridicat. 

  • Cred că noaptea trecută am asistat la o repetiţie cu costume. Doar că, pentru a menaja actorii principali, la repetiţie au participat dublurile de lumini. 

Spectacolul s-a încheiat când a fost pusă în circulaţie sintagma "puterea desemnată prin vot democratic". Actorii s-au demachiat, reflectoarele s-au stins, recuzita a fost băgată înapoi în depozit... Doar petele de sânge de pe caldarâm au rămas în urma piesei de teatru, ca nişte programe de spectacol boţite şi aruncate sub scaun. Păcat că morţii nu-s de mucava.

sâmbătă, 25 iunie 2016

Marea Britanie se desparte de ea însăși

Filmulețul de mai jos este o parodie. Una perfectă. Din păcate, cam așa au gândit cei mai mulți britanici care au votat #Brexit, fără să știe cine este Uniunea Europeană și ce vrea ea, iar acum caută înnebuniți răspunsuri (tardive) pe Google.

Să ne-nțelegem: dacă alegerea lor ar fi fost făcută în cunoștință de cauză și ”for all the right reasons” - că Bruxelles-ul s-a suit în copac și de acolo scuipă semințe în capul țărilor membre, că suveranitatea națiunilor a devenit, vorba doamnei ministru Prună, „un lux teoretic”, că piața UE e reglată artificial etc - ziceam „da, frate, tot respectul. Britain's got balls”.

Dar nu e cazul. Nu au părăsit UE datorită curajului, ci din cauza prostiei. Și, la cum arată lucrurile - Irlanda de Nord, Scoția și Londra vor să fie independente și să rămână în Uniune -, Marea Britanie pare să fi ieșit nu doar din disfuncționala familie europeană, ci chiar din ea însăși.

marți, 14 iunie 2016

Nunta Slută XIV. Vrăjitoarea

foto: 2bp.blogspot.com
Baba Draga nu era urâtă. Nu era nici măcar bătrână. O muiere aprigă, trecută de prima tinerețe, e drept, dar zveltă și cu privire ageră. Părul nins pe la tâmple care i se ițea de sub broboadă ar mai fi îmblânzit-o, dar umbra de mustață negricioasă îi asprea chipul la loc.

Porecla i se trăgea de la îndeletnicirile vrăjitorești. Dacă-i întrebai de ea, sătenii își scuipau în sân și se-nchinau; dacă nu-i întrebai, toți trecuseră cel puțin o dată pe la ea. Ba câte o femeie părăsită care încerca să-și aducă bărbatul înapoi, ba câte un sătean care voia să-și dreagă un beteșug...

Da, baba Draga era vrăjitoarea satului. Făcea fierturi care vindecau, dezlegau, întorceau omul acasă și scoteau argintul viu. Dar știa și să vatăme, și să despartă, și să blesteme. Ba chiar vorbea și cu morții. Știa să cheme sufletele care nu-și găsiseră odihna și să le pună să lucreze pentru ea. Astă ultimă vrajă putea s-o facă doar o dată la patru ani. Atunci se deschideau cerurile și mormintele.

Trebuia să ai maaaare curaj să mergi la ea; baba te ajuta, nu-i vorbă. Dară dacă nu era mulțumită de plată, mare blestem se abătea asupra ta. A pățit-o, demult, un om care a vrut să fie zapciu în sat. A fost, bietul; dar numai o noapte. A făcut Draga o vrajă că, dimineață, când s-a trezit alde Gionea, a fost ca și cum nici nu s-a fi întâmplat. Zapciu era Traian în locul lui. Marinarul.

Dintre toți sătenii, cel mai des mergea Peseda la babă. Vrăjitoarea prinsese drag de ea și o ajuta cu toate cele. Chiar și când Peseda voia să facă rău - ba parcă mai abitir atunci. Până-ntr-o zi, când, nu se știe cum și de ce, Draga începu s-o urască. Părea că ura babei s-a născut din ziua nunții cu Penel. Dar nu se domolise nici după ce, despărțit de Peseda, Penel se luase cu Buldoaga. Nu, baba Draga voia cu orice preț s-o vadă tăvălită în țărână.

Într-o zi, ca să-și mai ia gândul de la bărbatul vieții ei, pe care îl pierduse, Peseda se gândise să conducă ea șezătoarea. Avea să fie frumos și cu folos: să lucreze și ea în altă parte decât acasă, să le dea muierilor din sat de treabă, ce putea să fie rău? Abia se eliberase locul, că Valerica - o muiere proastă ca noaptea și rea ca o cățea legată - plecase după un bărbat din alt sat. Peseda le spusese sătencelor ce gânduri are și chiar începea să se bucure că scapă de necazuri. Deja cânta pe când scotea ciutura din fântână.

- Ce vrei, fă, să faci?

Peseda înlemni. Scăpă lanțul din mână și găleata se rostogoli, cu zgomot mare, lovindu-se de puț.

- Babă Draga, ce să fac adică?
- Aud că vrei să conduci șezătoarea, scuipă baba printre buzele subțiate într-un zâmbet zeflemitor și se așeză pe buza fântânii, în fața fetei.
- Păi... aș vrea, nu-i vorbă. Ce, e rău? se fâstâci Peseda și se dădu în spate. I se părea că răsuflarea babei miroase a venin.
- Păi cu mine ai vorbit, fă? Ce, ești de capu' tău, așa?
- Nu, voiam să vin la tine, să te rog să...
- Ce să mă rogi, fă, toanto? Să te ajut să staaaai ca proasta cu fusu-n mână? Păi de asta am avut io grijă de tine până acu'? Ca să le arăți altor proaste cum să toarcă?
- Babo, știi cât am suferit după Penel. Când a plecat, omu' ăla mi-a sfâșiat sufletul. Am zis și io că, dacă mă iau cu altceva, mai uit.
- Fă. Păi tu nu știi ce-i la toamnă?
Peseda tăcu și lăsă capul în pământ, dorindu-și să se fi dus după găleată, în fundul fântânii. Doar lacrimile i-o luară într-acolo.
- Păi la toamnă se deschide ceru' și mormintele, toanto. Ai uitat? Nu mai ai răbdare pân-atunci?
Femeia mai tânără se lumină la față și își șterse obrajii cu mâneca.
- Vrei... vrei să mai încerci să mi-l aduci pe Penel înapoi? Da' e cu Buldoaga și de mine nici nu mai vrea s-audă... Zici că i-a făcut vrăji, nu alta! spuse ea, cu obidă.
Chiar îi făcuse. Și tot cu baba Draga, care își ascunse repede zâmbetul rău și lucirea neagră din ochi. 
- Știu, fă. Da' orice vrajă care se face se poate și desface. Răbdare să ai. Ce mai e până la toamnă? Hai. Șterge-te și nu mai vorbi prostii prin sat, că mă superi și nu te mai ajut în veci. Păi d-aia te-am luat io de suflet?

Vrăjitoarea se ridică, o mângâie pe Peseda pe obrazul ud și plecă, țanțoșă și legănată, pe ulița mare.
Fără să-și dea seama ce face și de ce, tânăra rămasă lângă fântână scoase apă proaspătă și se spălă cu ea acolo unde o atinsese Draga. O ardea obrazul, ca după sărutul Iudei.

miercuri, 25 mai 2016

Familia este acolo unde eşti iubit

Am avut o copilărie fericită, pentru că am crescut într-o familie iubitoare, care a avut grijă şi de nevoile non-materiale ale copilului Laura Nureldin. Am avut parte de o familie cu care am putut mereu să vorbesc despre orice, care m-a învăţat să râd, să respect, să mă respect, să fiu pretenţioasă cu mine şi cu ceilalţi, fără să fiu arogantă.

Am avut norocul de a creşte într-o familie de oameni buni, corecţi, respectabili şi respectaţi, care m-au ajutat să devin adultul de azi. Am uitat să spun că familia care m-a crescut au fost bunica, bunicul, mătuşa şi unchiul. Mătuşa şi unchiul sunt fraţii mamei mele. În copilărie, mama nu a fost lângă mine atât cât, poate, şi-ar fi dorit. Tata a reapărut în viaţa mea anul trecut. Îl crezuserăm cu toții mort. Nu era. Aşa a fost viaţa. Mai am un frate de mamă, un frate şi trei surori de tată. Un tată vitreg şi o mamă vitregă. La şcoală mă ducea bona, minunata Tanti Lola, pe care toată lumea o credea bunica mea.

Ştiu, e complicat. Dar e familia mea. Poate cineva să-mi spună nu e o familie? Are cineva dreptul să-mi spună asta?

O familie poate fi formată dintr-o femeie şi un copil, un bărbat şi un copil, o femeie şi trei copii, un bărbat, o femeie şi niciun copil, două femei și niciun copil, doi bărbaţi şi cinci copii... Înţelegeţi voi. Dar chiar înţelegeţi?

Înţelegeţi că nimeni şi nimic nu vă dă dreptul să-i spuneţi unei femei sau unui bărbat care aşteaptă frângându-şi mâinile pe holul unui spital "nu aveţi dreptul să vedeţi pacientul, pentru că nu sunteţi aparţinător" când omul ăla care se zbate între viaţă şi moarte, într-un salon, e toată viaţa lui ? Înţelegeţi că nimeni şi nimic nu vă dă dreptul să încălcaţi un drept civil unor oameni care, ca toţi oamenii, plătesc taxe şi impozite? Da, un drept civil. Mai ales un drept pe care oamenii ăia nici măcar nu l-au revendicat.Nu încă. Dar poate că vor începe s-o facă acum, dacă tot aţi zgândărit chestiunea.

Iar dacă o vor face, eu îi voi susţine. Da, sunt hetero. Dar sunt şi om. Ca şi ei.

luni, 23 mai 2016

Jocul de-a vacanța

Oamenii se joacă. De-a orice. De-a succesul, de-a fericirea, de-a iubirea, de-a vacanța... chiar și de-a viața. Uneori uită unde se termină jocul și confundă planurile. Alteori uită planul real și trăiesc totul în joacă.

Ne face bine să suspendăm, din când în când, realitatea. Ne face bine să fim ludici. În joc putem fi oricine. Și orice. Putem fi căpitan de vas sau o mare dansatoare. În joc nu mai suntem corigenți la matematică, ci campioni la ping pong. În joc nu mai ratăm șanse. În joc timpul se dilată iar spațiul devine decor virtual.

Azi m-am jucat de-a vacanța. Preț de aproape două ore și jumătate, cât ține spectacolul regizat de Anca Maria Colțeanu, după textul lui Mihail Sebastian.

Indiferent dacă știți deja piesa ori o vedeți pentru prima oară, o veți descoperi într-o lumină proaspătă, cu nerv, cu joc spumos, cu actori care îmbracă perfect pielea personajelor. Veți râde în hohote, vă veți șterge o lacrimă sau mai multe, veți spera la un alt final decât cel pe care, poate, l-ați văzut de atâtea ori; preț de aproape două ore și jumătate, veți fi acolo, la Pensiunea Wagner, pe terasa transformată ad hoc în covertă de vapor care străbate mări învolburate. Preț de aproape două ore și jumătate, veți fi ce vreți voi; veți fi în vacanță. În Jocul de-a vacanța.

vineri, 20 mai 2016

Să punem batista pe pianul de concert

fineartamerica
Când s-a închis TVR Cultural, mă întrebam dacă pentru cultură nu mai e timp. Sau disponibilitate. Sau interes. În anii care au urmat, răspunsul a venit aproape de la sine: nu, firește. Ce nevoie ai să promovezi cultura, când poți spăla creiere rapid, simplu și eficient, înecându-le în muzică de proastă calitate, spectacole de proastă calitate și oameni de proastă calitate?

Se pare că, de data asta, am reușit să fim vizionari. Am luat o decizie - proastă - înainte ca ea să vină în sticluța cu otravă, din cristal frumos ornat, pe care scrie cu caligrafie nobilă „directivă europeană”. Am închis TVR Cultural înainte să ni se ordone. Sau, cel puțin, înainte să ni se ordone oficial.

Astăzi aflu că Orchestra de Tineret a Uniunii Europene își încetează activitatea. După 40 de ani de existență, Uniunea Europeană a decis să-și ucidă ambasadorul cultural. O orchestră care, în patru decenii, a format oameni, a consolidat relații între diverse țări și... a bucurat suflete. Nu, nu vă gândiți că în orchestră sunt „antipatici d-ăia de belgieni, spălăciți și aroganți”. Sunt muzicieni din toate statele membre UE. Sunt artiști talentați care formează o uniune mai mică numeric, dar mai mare ca potențial.

Orchestra de Tineret a Uniunii Europene va dispărea de la 1 septembrie, anul acesta. Dacă cineva nu reușește să-i convingă pe decidenții Europei că e nevoie de ea.

Un banc zicea că un violonist, singurul supraviețuitor dintr-un avion prăbușit undeva în Africa, reușise să-și salveze iubita lui vioară din epava arzândă și rătăcea, în zdrențe, prin savană. La un moment dat, apare un leu, care mirosise prada obosită și ușor de doborât. Începe să se apropie. Cum știa clar că nu are cum să se apere de sălbăticiune, violonistul se gândește să-și petreacă ultimele clipe de pe această lume făcând ceea ce iubea: cântând. Așa că se așază, își scoate vioara și începe. Leul se oprește și ascultă. Mai apare un leu, care face la fel. Încă unul. O mulțime de lei stăteau și ascultau, ca vrăjiți, vioara. Brusc, se aude un răget, și spre violonist țâșnește un alt leu, apărut de nicăieri.
- Vezi - zice un leu către altul, știam eu că dacă apare surdul s-a terminat cu muzica.

Dragii mei, să nu ucidem violonistul. E păcat de muzică.

joi, 19 mai 2016

Kafka e român și lucrează la Primărie

Se dă una bucată casă. Nici prea mică, nici prea mare, cam (foarte) veche. Naționalizată. Fostul proprietar - despăgubit la momentul respectiv - a emigrat pe la sfârșitul anilor '70.  În casa aia locuiește o familie (cu chirie) din 1958. Întâi au plătit chirie proprietarilor, apoi, după naționalizare, ICRAL-ului. Acum 15 ani, proprietarul își aduce aminte de casă și o revendică. Nu depune multe acte, doar o notificare.

Până aici, nimic spectaculos.

Acum 9 ani, fostul proprietar moare. Soția lui, rămasă unic moștenitor, trimite în țară documente care atestă că ea, doar ea ar putea ridica pretenții asupra acelei case și că renunță la orice revendicare, ba chiar că dorește anularea notificării depuse de soțul ei defunct. Toate aceste documente au fost depuse la dosar de familia chiriașă.

Aici începe absurdul perfect.

Familia care locuiește cu chirie în imobil depune o cerere de cumpărare a casei, demonstrând, cu documente, că nu există niciun motiv care să împiedice această tranzacție. În 2007. Nu, nu primește niciun răspuns la cerere. Revine cu o petiție. Liniște. Răspunsul nu vine nici în cele 30 de zile legale, nici în cei nouă ani scurși. Oamenii merg în audiențe. La consilieri, la șefi de comisii... Toți spun același lucru: e simplu, dom'ne, asta e chestie de zece minute. Dosarul e complet, e clară situația, se rezolvă instant. Unul cere și bani. Nu mult, vreo 2.000 de euro. Nu-i primește, nu rezolvă.

După o vreme, familia mai face o încercare. Încă o audiență.

- Mda. Păi nu știu dosarul, mormăie funcționarul, în loc de bun-venit.
- Cum adică nu știți dosarul? Păi audiența e programată de nu știu când, nu ați avut timp să-l studiați? întreabă femeia, perplexă.
- Doamnă, am 6.000 de dosare alocate, credeți că am timp să le citesc pe toate?!

Nu, n-are, cum să aibă? Dar măcar pe alea despre care știe că va discuta cu niște oameni le-ar putea răsfoi. Femeia îi prezintă, pe scurt, situația.

- Domnule C., dacă îmi permiteți, vă pot arăta aici, în dosar, la ce acte mă refer, spune ea și întinde mâna să dea o pagină.
- Nu! N-aveți voie, că n-aveți nicio calitate în dosar, răspunde prompt funcționarul și apucă mai bine de copertă, nu cumva să i-l smulgă cetățeanca de peste birou.
- Domnule, dar sunt acte depuse de mine... Vi le înșir pe toate, ce Dumnezeu?
După câteva minute lungi în care domnul C. dă câte două file și pufnește nervos, rostește, cu voce gravă, de sentință definitivă, concluzia:
- Trebuie să faceți o cerere, să aflați dacă există o notificare pe acest imobil.
Femeia din fața lui clipește mărunt și se întreabă dacă nu cumva omul e surd.
- Domnul meu, notificarea a existat. Ea a fost depusă, apoi anulată de moștenitorul imobilului.
- Nu am ce să fac altceva, decât să fac o adresă către doamna asta, moștenitoarea, să spună clar dacă dorește să anuleze notificarea.
- Dar a spus-o deja. E hârtia acolo, în dosar.
- Nu se poate așa. Notificarea trebuie respinsă prin ordin de primar.
- Ce să respingă primarul? Ceva ce a fost deja anulat?
- Păi cum a fost anulat?
- Prin cerere.
- A dumneavoastră?
- Nu, a fostului proprietar. O aveți acolo, spune femeia, pe un ton ceva mai ridicat. O aveți acolo de nouă ani și nu vă interesează.
- Auziți, doamnă, credeți că în dosarul dumneavoastră stăm noi? V-am zis că numai eu am șase mii de dosare? Mă rog... faceți o cerere și o depuneți la Registratură.
- O cerere de ce?
- De anulare.
- Nu, nu, deci nu o luăm iar de la capăt. O să depun ceva la Registratură, dar acel ceva nu va fi o cerere, ci o reclamație. Registratura e aici, la intrare, da?
- A, nuuu... Registratura e vizavi de fostul sediu al Primăriei, la Cișmigiu.
- Domnul meu, eu vreau să cumpăr casa în care locuiesc de aproape 60 de ani. Înțelegeți? Nu cer nimic gratis, vreau să dau statului niște bani. Nu e nimic complicat. Pentru ce mă tot plimbați?
- Așa e procedura, doamnă. Până în 2008, când a venit domnul Oprescu, dosarele astea se rezolvau în cel mult o lună din momentul în care intrau în comisie. Din 2008 s-a blocat tot.
- Bun, și ce faceți, totuși, cu dosarul ăsta?
- Păi depuneți actele X și Y în copie legalizată, că astea-s xeroxuri, la Registratură...
- ...la Cișmigiu?
- ...da, și vă interesați dumneavoastră în toamnă, așa, cum s-a soluționat.
- Aha. Deci mă interesez eu, nu trimiteți dumneavoastră răspuns conform legii?
- Nu, doamnă. Și-așa, dacă nu v-ați mai interesat... eu ce să vă fac? Răspundem și noi oamenilor care se interesează, nu așa, tuturor.

Se dă una bucată casă. Nici prea mică, nici prea mare, cam (foarte) veche. Naționalizată. Se dau niște funcționari. Și un primar. Și multă, foarte multă indolență.

Deci? Ce votați pe 5 iunie?


marți, 17 mai 2016

Project manageri de oameni

foto: fastcompany
Există oameni care nu ştiu să-ţi fie aproape decât asumându-te. Aşa cum un project manager îşi asumă un proiect nou. În mintea lor - poate că şi pe hârtie - şi-au făcut deja un plan de dezvoltare a ta. Ştiu că ai potenţial, ştiu exact ce şi cum trebuie schimbat la tine. Ca să devii cel pe care ei îl visează. N-are legătură cu ce ai vrea tu să rămâi sau să devii, ci cu ce cred ei că văd în tine. Nu, nu se cred Pygmalion, pentru că tu nu eşti piatră moartă. Se cred mai mult, mult mai mult de atât. În cazul tău, provocarea e mai mare, pentru că tu eşti o fiinţă cu gândire, afecte şi voinţă. Proprii. Independente. Încă.

Încet, încet, vor începe să le clatine pe ale tale. Te vor face să te îndoieşti de tot ce ştii sau crezi că ştii despre tine şi despre alţii. Ei sunt singurii care-ţi spun adevărul, ce naiba? Cum să n-ai încredere?

Atunci când convingerile, obiceiurile, valorile tale vor fi fost fisurate îndeajuns cât să le fie afectat fundamentul, project managerii de oameni vor începe să toarne, încetişor, mortar. Alcătuit tot din convingeri, obiceiuri şi valori. Doar că ale lor.

Unii o fac conştient. Aceştia chiar reuşesc să-şi ducă la bun sfârşit proiectul. Pentru că au strategie şi, mai ales, răbdarea să o aplice. Ştiu să-ţi lase destul spaţiu să respiri, în aşa fel încât să nu simţi dalta care te sculptează în altă formă. Aceştia sunt puţini.

Alţii, însă - cei mai mulţi - o fac fără să-şi dea seama. Au un fel de strategie; una pe care nu o conştientizează şi nu au răbdarea să o aplice şi nici înţelepciunea de a-ţi lăsa spaţiu să respiri. La un moment dat simţi tăişul dălţii şi spui că ţi se pare. Îl simţi din nou şi încerci să-i dai peste mână sculptorului. Când îl simţi iar, încerci să te scuturi. Celălalt nu înţelege de ce, pentru că nici măcar nu realizează că mânuieşte dalta. La fel cum nu realizează că se lasă purtat şi transformat de poveştile pe care ţi le spune şi pe care şi le spune sieşi, despre el. Pe care, cumva, ajunge să le creadă.

Problema apare atunci când tu nu le mai crezi. Şi începi să te îndoieşti. De  convingeri, obiceiuri, valori.  Şi îţi verbalizezi îndoiala. Iar project managerul de oameni vede, în sfârşit, crăpăturile din planul său pentru tine. Poate încerca să le repare; dar, pentru asta, e nevoie - aşa cum spuneam - de răbdare şi de înţelepciune. Dacă cele două îi lipsesc, îşi va pierde cumpătul, va sfâşia planul în mii de bucăţele şi îşi va folosi dalta ca să-şi distrugă opera scăpată de sub control.

Apoi va căuta o alta.