Tratăm abuzul cu abuz?

N-am zis nimic despre cazul Bodnariu până acum, pentru că am vrut să înţeleg. Şi tot n-am reuşit. Nu pe deplin, oricum.

Ce date avem? O familie mixtă (soţ român, soţie norvegiană), cu mai mulţi copii pe care îi creşte conform unor precepte creştine stricte. Uneori, posibil şi cu corecţii fizice.

Directoarea şcolii unde învaţă unii dintre copiii familiei sesizează ceea ce ea percepe ca o posibilă problemă legată de educaţia pe care o primesc copiii acasă şi anunţă autorităţile.

Până aici, nimic exagerat, nimic deosebit.

Ce fac autorităţile norvegiene, însă? Iau copiii din familie, la modul brutal şi fără explicaţii. Deşi există familie extinsă şi în cazul mamei şi al tatălui, rude de sânge, fraţii sunt separaţi, daţi în plasament şi primesc OK-ul pentru adopţie internaţională.

Bun. În Statele Unite, de pildă, dacă un copil ajunge la spital cu leziuni pe care le-ar fi putut căpăta pentru că e bătut acasă, medicii au obligaţia să anunţe poliţia şi Protecţia Copilului. Ce se face? O anchetă, o evaluare psihologică a copilului şi, dacă se dovedeşte că a fost abuzat, e luat din familie. Dacă nu, nu.

Tot acolo, dacă un profesor observă că un elev este excesiv de retras, că evită contactul cu ceilalţi copii, că se teme de autoritate, anunţă psihologul şcolii. Pentru că abuzul nu trebuie să fie neapărat fizic. Psihologul îl evaluează şi, dacă e cazul, anunţă Protecţia Copilului.

În ambele cazuri, specialiştii EVALUEAZĂ situaţia şi, dacă într-adevăr există probleme, dar nu unele care să pună în pericol buna dezvoltare, siguranţa sau chiar viaţa copilului, atunci Protecţia Copilului va supraveghea şi sfătui părinţii, astfel încât să-şi poată creşte în continuare copiii. Pentru că, exceptând situaţiile extreme, un copil se dezvoltă cel mai bine în familie. Indiferent despre ce variantă de familie vorbim (mamă-tată, monoparentală, bunici, whateva). Dacă, însă, vorbim de situaţii care periclitează copilul, atunci da, el va fi luat din familie.

O altă discuţie este aceea legată de definirea abuzului. Sau a anumitor acţiuni care afectează dezvoltarea psihică sănătoasă a copilului.

"Familiei Bodnariu i s-a reproşat că e prea creştină." Am auzit asta, ca argument că norvegienii sunt nebuni. OK, dar burka e prea islamică. E bine? Nu e bine. Fundamentalismul religios nu e bun, indiferent dacă vorbim de creştinism, islam, hinduism sau iudaism. Dacă într-o şcoală românească aţi vedea o fetiţă, provenită dintr-o familie mixtă, pe care tatăl "prea musulman" o obligă să poarte burka la ore, nu vi s-ar părea cel puţin nepotrivit? Poate că tatăl nu o face de-al dracu', ci pentru că aşa a învăţat el că e bine. Copila nu e bătută, are ce mânca, e iubită şi îngrijită acasă. Dar poartă burka. Nasol, nu? Trebuie luată din familie? Nu. Ce se poate face, însă, este să i se explice tatălui (şi mamei, care acceptă situaţia) că trebuie să se adapteze la societatea în care trăiesc. Că nu are nimeni nimic împotriva convingerilor lor religioase, dar că extremele vor duce la marginalizarea fetiţei, că va avea probleme de integrare etc. De ce nu s-a făcut la fel şi cazul familiei Bodnariu? Cu riscul de a îmi atrage huiduieli, trebuie să vă spun că unele precepte fundamental creştine, aplicate ad litteram, pot fi la fel de limitative ca burka, doar că nu şi la fel de vizibile ca ea.

 Mai e o problemă: diferenţa de percepţie. În România există o zicală pe care eu, una, o detest din ficaţi: bătaia e ruptă din Rai. Nu, bătaia nu e ruptă din rai. E ruptă din iad. Din iadul în care trăieşte un copil forţat să descopere lumea printre palme peste gură şi curele peste fund. Est-europenii au o toleranţă faţă de corecţiile fizice care este de neînţeles pentru un occidental. De multe ori, atunci când spun că ei nu îşi bat copiii, esticii sunt cât se poate de convinşi că spun adevărul. Pentru mulţi dintre ei, a-ţi lovi copilul nu este echivalentul unei palme peste fund, ci al unei bătăi soră cu moartea. Or ei nu fac aşa ceva, nu?

De ce să tai înainte să măsori? De ce să nu mergi pe varianta anchetei sociale, a consilierii şi supravegherii familiei, atâta timp cât integritatea sau chiar viaţa copilului nu sunt puse în pericol?

În concluzie, nu ştim exact ce se întâmpla în familia Bodnariu. Din păcate, nici autorităţile norvegiene nu par să ştie. Poate că oamenii nu-şi băteau copiii; însă abuz nu e doar cel care lasă vânătăi. Poate că nu îi abuzau deloc, iar copiii lor erau fericiţi, îngrijiţi şi liberi. Tocmai de aceea nu mi se pare corect şi nici eficient să smulgi copiii din familie, în numele protejării lor, înainte de a şti exact ce se întâmplă acolo. Pentru că, acţionând aşa, rişti să le produci traume mai multe şi mai profunde decât - poate - reuşise familia.